Hedonismul postmodern: ideologie ateistă alternativă la Raiul Ortodox şi premisă a creării “paradisului” tehnologic

Distrugerea conştiinţei de sine a omului ca şi chip al lui Dumnezeu duce la grave tulburări psihice şi spiritual-ontologice şi implicit creează premisele manipulării sale genetice şi mentale, fiind înrădăcinată în “noul” om postmodern ideea obsesivă a perfecţionării lui prin tehnologizarea vieţii sale şi prin robotizarea, alterarea cibernetică a constituţiei sale biologice.

În centrul noii filosofii, a noului concept de viaţă al omului postmodern, stă hedonismul. Ideologizarea plăcerii şi a iubirii de sine excesive, a egocentrismului extrem, a dus la dezvoltarea teoriei că omul este o plăcere în mişcare şi căruia trebuie să-i facă plăcere toate lucrurile, de la cele mai banale până la cele mai perverse, să îl conducă la un extaz al simţurilor elementar. El, omul, merită orice, lui i se cuvine să experieze în fiecare secundă toate deliciile. Orice senzaţie trebuie trăită ca o desfătare maximă, chiar şi este cea mai vulgară şi mai neînsemnată. Lumea care ne înconjoară a devenit o şcoală a hedonismului celui mai agresiv cu putinţă, care este în acelaşi timp foarte abraziv la ideea de umilinţă şi smerenie. Focalizarea pe sine trebuie să fie una de proporţii hiperbolice, pantagruelice.

Este clar că avem de-a face cu exodul forţat din mintea oamenilor a conştiinţei transcendenţei. Paradisul este astfel transmutat în mod ideologic pe pământ şi suntem educaţi pentru a accepta această “teologie” terestră, această ideologie luciferică a experierii fericirii supreme în viaţa aceasta, pentru a nu mai aştepta nimic de la viaţa viitoare. În aceste condiţii propovăduirea ortodoxă care solicită în mod imperativ renunţarea totală la viaţa aceasta şi la sine însuşi, apare în mintea oamenilor ca ceva negativ, ca ceva care le face rău şi adesea poţi să auzi, chiar de la oameni care se pretind credincioşi (dar care au o cunoaştere teologică epidermică), că teologia ascetică ortodoxă este o “invenţie” a preoţilor, pentru că Dumnezeu, zic ei, nu vrea să ne facă să ne simţim rău, altfel nu ar mai fi un Dumnezeu Bun.

Hedonismul implementat ca filosofie de viaţă (vezi chiar şi numai reclamele: trăieşte-ţi viaţa la maxim, împlineşte-ţi toate visele, uită toate durerile, fă-ţi de cap, trăieşte aventura, lasă-te dus de val, ai grijă de tine, iubeşte-te pe tine mai mult decât pe cei din jur şi fă-ţi toate plăcerile, etc.) în societatea noastră postmodernă, creează în oameni un fundal psihic isteric de căutare a unei fericiri “absolute”, a unei relaxări totale, a unei împliniri fără rest, a posibilităţii de a te deconecta 100% de orice grijă sau suferinţă, cu toate că, în mod paradoxal, este evident pentru orice om că acest ideal este utopic. Însă tocmai cei care denunţă “utopia” fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, sunt cei care acceptă această utopie penibilă a fericirii pământeşti.

Paradisul pământesc capătă contur prin împlinirea tuturor poftelor şi dorinţelor, sau a cât mai multora dintre ele. Orice plăcere pe care ţi-o satisfaci este un pas înainte spre împlinirea acestui deziderat “înalt”, e un surogat al plăcerii ca delir, o pregustare care îţi aduce înainte savoarea idealului tău de plăcere maximă, sublimă. O îngheţată sau o ciocolată dulce, o cafea savuroasă, un pantof care străluceşte, o vestimentaţie “răpitoare” pentru alte priviri interesate sau concurente, un sejur de vis sau un partener ideal de distracţie (pentru că şi oamenii de lângă noi intră în categoria obiectelor acumulate pentru ca să ne facă plăcere), toate lucrurile nu sunt decât un preambul al plăcerii desăvârşite, un vestibul al împărăţiei pământeşti în care ai acces prin egoism şi răutate maximă, după cum în Împărăţia lui Dumnezeu se intră numai prin însuşirea întregii virtuţi şi bunătăţi.