Conferinţa "PetroCollapse" New York, 5 octombrie.2005

Autorul cărţii "The Long Emergency "
Materiale audio găsiţi pe: http://www.petrocollapse.org

Discursul lui James Howard Kunstler

Acum, la sfârşitul anului 2005, eşecul nostru de a face faţă ca o societate organizată problemelor cu care ne confruntăm este un lucru uimitor. Niciodată în istoria Americii, publicul şi politicienii nu au arătat o asemenea lipsă de înţelegere, sau măcar de interes, pentru aceste circumstanţe care vor schimba pentru totdeauna vieţile noastre.

Chiar şi cea mai mare convulsie din experienţa noastră naţională, Războiul civil, a fost precedată de ani de dialog, sau chiar de acţiune. Dar în 2005, abia avem suficiente discuţii despre ceea ce se întâmplă cât să considerăm subiectul "peak oil" drept un fapt divers. Suntem prea ocupaţi să-i urmărim pe Michael Jackson şi pe Paris Hilton, sau clasamentele de Nascar, sau exhibiţiile lui Donald Trump. Suntem absorbiţi în spectacolele naţionale "cu monştri" (freak show) atunci când nu urmărim ce se mai întâmplă prin sport. Incapacitatea noastră de a acorda atenţie lucrurilor cu adevărat importante este fără precedent, aproape supranaturală.

Acesta e cazul şi la nivelele presupuse mai înalte ale societăţii. Secţiunea de ştiri a ultimului număr al revistei "New York Times" nu conţine nici un articol despre petrol sau despre benzină - şi asta la o săptămână după ce uraganul Rita a distrus sau a afectat sute de utilaje de extracţie şi platforme de producţie din Golful Mexic - ceea ce orice persoană cu capul pe umeri poate înţelege că va duce la o iarnă grea în care mulţi americani abia îşi vor permite să se încălzească - iar informaţia despre pagubele din Golful Mexic abia s-au făcut auzite.

Ce este important?

Am intrat într-o criză energetică planetară permanentă. Consecinţele sunt imense. S-ar putea să fim desfiinţaţi ca societate organizată.

Ne confruntăm cu o criză financiară, care va fi o consecinţă a crizei energetice, la fel ca şi prăbuşirea standardelor, valorilor şi comportamentului financiar.

Ne confruntăm cu o criză în modul nostru de viaţă; infrastructura suburbiei va deveni, fără speranţă, imposibil de susţinut. Cu ce vom umple rezervoarele de benzină pentru a putea parcurge zilnic distanţe de zeci de kilometri? Cum vom putea încălzi casele de 500 de metri pătraţi în care locuim? Cu ce vom alimenta parcul de autobuze şcolare? Cu ce vom încălzi şcolile?

Ce se va întâmpla cu economia care depinde de utopia petrolului ieftin - construcţia a noi şi noi McCase, WalMart-uri, parcări şi restaurante Pizza Hut? În ultimele 30 de zile, în timp ce preţurile la benzină au depăşit 80 cenţi pe litru, americanii încep să se hotărască să nu mai cumpere noile case din "Partridge Acres", la 55 kilometri de Dallas (sau de Minneapolis, sau Denver, sau Boston). Aceste alegeri individuale se vor cumula, iar sectoarele economice dependente de această activitate vor avea mari probleme. Construcţia de case a devenit practic toată economia noastră. Daţi-o la o parte şi ceea ce va rămâne nu e mare lucru: coafură, pui fripţi şi chirurgie pe cord deschis.

Şi, desigur, în timp ce industria de construcţii se restrânge, magica maşinărie a ipotecilor care învârte credite cu valori halucinante, care înseamnă tot atâtea datorii, va înceta să mai ruleze. Vom face faţă unei serii de rupturi ramificate, înspăimântătoare faţă de "afacerile obişnuite" şi nu suntem pregătiţi pentru aceasta. Nu vorbim despre aceste probleme în forumurile tradiţionale - ci doar în sălbăticia internetului.

Mai mult, facem faţă unei crize a gândirii limpezi ceea ce ne va conduce la crize viitoare ale autorităţii şi legitimităţii - a încrederii în cine va putea susţine acestui proiect de civilizaţie.

Americanii au fost odată un popor brav şi încrezător în viitor, vrând să facă faţă faptelor, dornic să muncească din greu, interesat să cunoască şi să contribuie la binele comun, nedându-se înapoi din faţa alegerilor dificile. Dar acum am devenit o ţară de clovni graşi şi de plângăcioşi, care se tem de adevăr, indiferenţi la binele comun, e greu de spus că am mai avea o cultură comună, egoişti, duşmănoşi, narcisişti care caută orice mijloc posibil de a trăi în afara comunităţii.

Acestea sunt consecinţele unui sistem de valori care pune confortul, avantajul material şi lenea deasupra oricăror alte consideraţii. Însă aceste valori nu pot ţine la un loc o civilizaţie. Am renunţat la toate celelalte valori după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Victoria noastră în război am folosit-o ca scuză pentru a renunţa la datoriile, obligaţiile şi responsabilităţile noastre colective.

Acesta este motivul pentru care ne referim la noi înşine drept consumatori. Aşa ne spunem la TV, în ziare ba chiar în actele legislative. Consumatori. Ce etichetă degradantă pentru oameni care se considerau odată cetăţeni! Consumatorii nu au datorii, obligaţii sau responsabilităţi pentru nimic altceva decât propriile lor dorinţe de a mânca mai multe chips-uri şi a bea mai multă bere.

Gândiţi astfel despre voi înşivă timp de 20 sau 30 de ani, şi astfel spiritul colectiv va fi afectat foarte mult în rău. La fel şi comportamentul nostru. Cei mai mari pierzători vor fi generaţiile de oameni care ne vor urma, deoarece în metamorfozarea noastră în consumatori, preocupaţi doar de bunuri materiale, am renunţat la binele comun, ceea ce înseamnă că am renunţat la un viitor şi la oamenii care se vor trezi în el.

Există şi alte obstacole în mentalul nostru colectiv care împiedică o discuţie publică despre evenimentele cu care ne confruntăm şi la care fac referire în cartea mea "the Long Emergency". Ele pot fi descrise cu precizie.

Deoarece crearea suburbiei reprezintă cea mai mare alocare greşită de resurse din istoria lumii, ea a atras după sine o puternică psihologie a investiţiei iniţiale - ceea ce înseamnă că, odată ce am pus atât de mult din avuţia colectivă într-o infrastructură a vieţii de zi cu zi, nu ne putem imagina să o schimbăm, sau să o reformăm, cu atât mai puţin să o părăsim. Psihologia "investiţiei iniţiale" este exact ceea ce face ca acest mod de viaţă să-l considerăm "nenegociabil" (NT: după cum spunea şi preşedintele G.W.Bush).

Alt obstacol în calea unei gândiri limpede este ceea ce prefer să numesc las-vegas-izarea mentalităţii americane. Esenţa jocurilor de noroc se bazează pe credinţa că este posibil să obţii ceva din nimic. Psihologia câştigurilor uşoare. Această idee a părăsit cazinourile şi loteriile şi s-a insinuat în fiecare colţ al vieţii noastre. Această idee se regăseşte în împrumuturile de 250.000 de dolari acordate fără nici o garanţie. De asemenea în inflaţia colegiilor "selecte" în care fiecare student ia note de 9 sau de 10, indiferent de cunoştiinţele lor. Aceiaşi idee apare şi în videoclipurile muzicale în care tineri negri îşi expun ceasurile de 10.000 de dolari cumpărate din banii câştigaţi pentru producerea unor versuri stupide despre viaţa de cartier - cât şi în tabuurile care ne împiedică să discutăm acest subiect. În fine, ideea este cuprinsă în adeziunea la un mod de viaţă presupus nenegociabil, bazat pe petrolul ieftin.

Ideea că este posibil să obţii ceva degeaba este în floare şi printre cei care cred că putem susţine sistemul actual de transport cu biodiesel sau cu energie solară.Oamenii care cred că este posibil să obţii ceva gratis au probleme să trăiască într-o adevărată comunitate.

Asta este adevărat şi pentru o doamnă bine intenţionată din cartierul meu care îşi conduce jeep-ul Ford Expedition pe care a lipit afişe cu "Războiul nu este soluţia". Adevărul este că, pentru ea, Războiul este Soluţia! Va trebui să se obişnuiască cu acest gând şi să se pregătească sufleteşte să-şi trimită copii să moară în Asia.

Las Vegas-izarea minţii americane este o idee dăunătoare în sine, dar ea e agravată de o altă probleme mentală pe care eu o numesc "sindromul Jiminy Cricket". " Jiminy Cricket" era micuţul prieten al lui Pinocchio din filmul de animaţie al lui Walt Disney. Ideea e că, atunci când te rogi la o stea visurile vor deveni realitate. Este un sentiment drăguţ pentru copii, poate, dar cu totul nepotrivit pentru nişte adulţi care trăiesc într-o comunitate, mai ales în vremuri grele.

Ideea că, dacă te rogi la o stea visurile ţi se vor îndeplini, este un efect evident al filmele şi reclamelor pe care le vedem zilnic, al faptului că trăim într-o lume a ficţiunilor. Problema e că, criza energetică globală nu e o ficţiune, şi nu putem să o rezolvăm pretinzând că nu există. Adulţii nu-şi pot permite să gândească copilăreşte, oricât de confortabil ar fi.

Combinaţi credinţa că e posibil să obţii ceva din nimic, cu aceea că e suficient să te rogi la o stea pentru ca visele să ţi se îndeplinească şi cu psihologia a "investiţiei iniţiale" şi veţi obţine o reţetă ideală pentru o autoiluzionare colectivă. Pe măsură ce societatea noastră este supusă la un stress sporit, vom vedea o sporire a acestui mod de gândire, odată ce oamenii îngrijoraţi se retrag în lumea propriilor ficţiuni.

Apărarea disperată a modului nostru de viaţă, presupus nenegociabil, va duce la acţiuni politice fără precedent în această ţară. Un public furios şi protestatar va aduce la putere maniaci politici care să le păstreze utopia societăţii motorizate - chiar dacă realitatea e împotrivă. Vom avea, în viitor, conducători mult mai periculoşi decât George W. Bush. (NT: Poate Arnold Schwarzenegger ?)

Există teama că nu vom reuşi să rezolvăm această criză. Viitorul va produce cu siguranţă mulţi pierzători: oameni care îşi vor pierde slujbele, veniturile, proprietăţile - şi pe care nu le vor recupera niciodată. Oameni care îşi vor pierde poziţia socială, avantajele, puterea. Oameni care îşi vor pierde sănătate şi chiar viaţa.

Nu există nici o soluţie miraculoasă la ceea ce ne aşteaptă, dar există câteva răspunsuri inteligente pe care le puteam lua ca indivizi sau în mod colectiv. Va trebui sa facem ceea ce condiţiile ne impun. Vom face faţă necesităţii de a reduce, restructura şi reorganiza activităţile fundamentale ale vieţii de zi cu zi: modul în care producem mâncarea, modul cum e condus comerţul şi fabricarea lucrurilor de care avem nevoie; modul cum ne educăm copii; mărimea, forma şi dimensiunea satelor şi oraşelor.

Aceste sarcini sunt imense. Cum vom putea să le îndeplinim?

Am o propunere. Să începem cu un proiect realist pe care îl putem îndeplini, şi încă destul de repede, şi care va constitui o mare schimbare în bine. Să începem să reconstruim sistemul de căi ferate pentru pasageri în ţara noastră. Nimic altceva din cea am putea face nu va avea un impact atât de substanţial asupra consumului de petrol. La ora actuală, avem un sistem de căi ferate de care până şi bulgarii s-ar ruşina!

Faptul că nu discutăm nimic despre asta arată cât de neserioşi suntem - şi mai ales cât de neserios e partidul democrat. Eu sunt un membru al acestui partid. Ce poziţie are partidul meu asupra acestei chestiuni? Ce a spus despre asta John Kerry? Sau Hillary Clinton şi Charles Schumer? Trebuie să cerem ca partidele politice să devină serioase în privinţa reconstrucţiei transportului feroviar în America - şi asta nu luna viitoare sau anul viitorul, ci chiar de mâine dimineaţă când răsare Soarele!

Orice persoană sau grup de persoane care au probleme trebuie să înceapă de undeva. Trebuie să facă un pas care să le arate că nu sunt fără spăranţă, că sunt capabili să realizeze ceva, iar realizarea acelui prim lucru va da încrederea necesară pentru a trece la pasul următor. Acesta e modul în care oamenii se pot salva, modul prin care se pot reconecta la realitate.

Odată am fost un astfel de popor. Am fost curajoşi, plini de resurse, generoşi şi cu respectul muncii. Ultimul lucru în care am fi crezut era acela că e posibil să obţii ceva degeaba, că putem fi ataşaţi unui mod particular de viaţă, fără legătură cu alegerile pe care le facem. Putem recupera acele elemente părăsite ale caracterului nostru colectiv. Putem fi ghidaţi, după cum spunea Abraham Lincoln, de îngerii noştri păzitori.

Trăim într-o ţară frumoasă cu sate şi oraşe pline de viaţă, cu terenuri agricole productive, şi am putea avea suficiente satisfacţii fără să ne căutăm refugiul în lumi ficţionale. Când dorim să realizăm ceva, va trebui să ne punem pe treabă, nu să ne rugăm la o stea. Să reînvăţăm diferenţa dintre dorinţă şi faptă - ceea ce probabil este cel mai important lucru pe care un adult în poate şti.

Sper să redevenim un astfel de popor. Conferinţa de azi este un bun început.

SFÂRŞIT

O SCRISOARE DIN VIITOR. (Richard Heinberg)

Salutări oameni ai anului 2005. Voi trăiţi în anul în care m-am născut eu. Eu am 100 de ani acum şi vă scriu din anul 2105. Folosesc ultimele rămăşiţe ale fizicii avansate pe care oamenii de ştiinţă au dezvoltat-o în timpul erei voastre, pentru a trimite acest mesaj electronic înapoi în timp în reţeaua voastră de calculatoare. Sper să-l primiţi şi să vă dau un motiv pentru a reflecta la lumea în care trăiţi şi la acţiunile care ar trebui să le întreprindeţi.

Despre mine vă voi spune doar ceea ce e necesar de spus: Sunt un supravieţuitor. Am fost extrem de norocos în multe ocazii şi în multe moduri, şi consider că e un miracol faptul că sunt aici şi pot scrie acest mesaj. Mi-am dedicat mult timp de-a lungul vieţii în încercarea de a avea o carieră de istoric, dar circumstanţele m-au forţat să învăţ de asemenea şi să practic numeroase meserii: cea de fermier, de bandit, de luptător de gherilă, de inginer, iar acum de fizician. Viaţa mea a fost lungă şi plină de evenimente... dar nu pentru a-mi povesti viaţa am folosit aceste mijloace extraordinare, ci ca să vă scriu despre lucrurile la care am fost martor de-a lungul acestui secol.

Voi trăiţi la sfârşitul unui ere. Poate că nu înţelegeţi asta. Sper însă că atunci când veţi termina de citit aceastî scrisoare veţi înţelege.

Vreau să vă spun ceea ce e important să aflaţi, dar s-ar putea să acceptaţi cu greu lucrurile pe care vi le spun. Vă rog să aveţi răbdare cu mine. Sunt un om bătrân şi nu am mult timp pentru "drăgălăşenii". Dacă ceea ce vă spun vi se pare incredibil, gândiţi-vă că citiţi o carte de science-fiction. Dar vă rog să fiţi atenţi! Şi vă rog să trimiteţi şi altora acest mesaj. Va fi probabil singurul mesaj de acest fel pe care îl primiţi.

Cum nu ştiu cât de multă informaţie vă pot trimite, voi începe cu lucrurile cele mai importante, cele care vă vor fi de cel mai mare ajutor pentru a înţelege încotro se îndreaptă lumea voastră. Energia a fost principiul fundamental de organizare - sau mai bine zis de dezorganizare - în acest secol. Acum, privind în retrospectivă, aş putea spune că energia a fost de asemenea principiul de organizare în secolele 19 şi 20. Omenirea a descoperit noi surse energetice - cărbune, apoi petrol - în secolul 19, şi a inventat tot felul de tehnologii care să folosească aceste surse proaspete de energie. Transportul, metodele de fabricaţie, agricultura, iluminatul, încălzirea - toate au fost revoluţionate, iar rezultatele au schimbat profund vieţile oamenilor din lumea industrializată. Toţi oamenii au devenit total dependenţi de aceste noi mecanisme: de mâncarea produsă într-o agricultură intensivă care utilizează fertilizanţi, de medicamente obţinute din produse derivate ale petrolului, şi mai els de ideea unei creşteri economice la nesfârşit (căci, nu-i aşa, întotdeauna va fi posibil să produci mai multă energie, să alimentezi cu combustibil tot mai multe vechicule de transport, să construieşti tot mai multe fabrici?). Ei bine, dacă secolele 19 şi 20 au reprezentat partea crescătoare a curbei de creştere, secolul care a trecut, al 21-lea, a reprezentat partea descrescătoare - prăbuşirea. Ar fi trebuit să fie cât se poate de evident pentru oricine că sursele de energie pe care vă bazaţi sunt limitate. Însă dintr-un motiv sau altul, acest gând nu a fost aprofundat. Presupun că asta s-a întâmplat din cauza tendinţei generale de a te obişnui cu un anumit mod de viaţă, despre care nu îţi pui prea multe probleme. Acest lucru e valabil şi în prezentul meu. Tinerii de acum nu au cunoscut niciodată ceva diferit, şi iau de bun modul nostru de viaţă - scormonind prin rămăşiţele civilizaţiei industriale după lucruri folositoare - gândind că oamenii au trăit întotdeauna aşa, şi că aşa ar trebui oamenii să trăiască. Din acest motiv am fost mereu atras de istorie, pentru a putea înţelege perspectiva societăţilor umane aşa cum s-a schimbat aceasta în timp. Dar cred că m-am îndepărtat de subiect. Unde rămăsesem?
Da - criza energetică. Ei bine, a început cam pe când mă născusem. Oamenii credeau că va fi ceva de scurtă durată, că era doar o problema politică sau tehnică, şi că în curând totul va reveni la normal. Ei nu se gândeau că "normal", în sens istoric de lungă durată, înseamnă să a trăi din energia oferită de soare şi din creşterea vegetaţiei. În mod pervers, ei credeau că "normal" înseamnă că foloseşti energie fosilă ca şi când nu ar exista viitor. Şi, presupun, că aproape că nu mai există viitor: încă un exemplu clasic de profeţiei care se autoconfirmă - şi încă repede.

La început, muţi oameni credeau că penuriile pot fi rezolvate de "tehnologie". Totuşi, privind în retrospectivă, asta pare ridicol. Căci la urma urmei, toată tehnologia modernă a fost inventată pentru a folosi o abundenţă temporară de energie. Tehnologia nu produce energie. Da, mai aveaţi nişte reactoare nucleare (care s-au transformat în coşmaruri!), dar costa atât de multă energie pentru a le construi şi dezafecta încât energia pe care o produceau abia se recupera în durata lor de funcţionare. Acelaşi lucru şi cu panourile solare: se pare că nimeni nu a stat să calculeze cât de multă energie e nevoie pentru a le construi, începând cu tabletele de silicon produse de industria electronică, şi incluzând construcţia şi montarea acestor panouri. S-a dovedit că fabricarea acestor panouri a consumat aproape la fel de multă energie pe cât au generat ele în durata lor de viaţă. Totuşi, puţine astfel de panouri au fost construite - aş fi vrut să fie mai multe! - şi multe dintre ele încă funcţionează (cu energia electrică produsă de aşa ceva se alimentează dispozitivul care-mi permită să vă trimit acest mesaj). Energia solară a fost o idee bună; principalul ei dezavantaj a fost acela că pur şi simplu nu putea satisface pofta voastră nesăţioasă de energie. Odată cu terminarea combustibililor fosili, nici o tehnologie nu a mai putut să menţină modul de viaţă cu care oamenii erau obişnuiţi. Dar a fost nevoie de ceva vreme pentru mulţi să înţeleagă acest lucru. Credinţa lor patetică în tehnologie aproape religioasă aş putea spune, îi făcea să creadă că minunăţiile lor tehnologice sunt conectate de un zeu invizibil dar atotputernic, capabil să răstoarne legile termodinamicii.

În mod firesc, printre primele efecte ale penuriilor de energie s-au numărat crizele economice periodice, urmate de o recesiune fără sfârşit. Economiştii au reacţionat în baza propriei lor religii - credinţa absolută, de neclintit în Piaţa - privită ca Dumnezeu; în legea cererii şi a ofertei. Ei îşi închipuiau că dacă petrolul începe să se termine, preţul va creşte, oferind stimultente pentru cercetarea şi producerea energiilor alternative. Dar economiştii nu s-au obosit niciodată să privească lucrurile mai în adânc. Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles că restructurarea întregii infrastructuri energetice a lumii ar lua zeci de ani, în timp ce semnalul dat de creşterea preţurilor în cazul penuriilor resurselor vine doar cu câteva săptămâni, sau cel mult luni, înaintea ca schimbairea surselor de energie să devină necesară. Mai mult, ar fi înţeles că nu există nici un înlocuitori pentru aceste resurse energetice de bază.
Economiştii pot gândi doar în termeni de bani; necesităţile fundamentale cum ar fi apa şi energia apar în calculele lor doar în termeni de preţ de cost, ceea ce le face interschimbabile cu orice alt lucru căruia i se poate pune un preţ - portocale, bilete de avion, diamente, calculatoare, în fine, absolut orice. Dar, la o analiză mai profundă, constaţi că resursele fundamentle nu pot fi schimbate cu alte bunuri economice: nu poţi bea sau mânca un calculator, oricât de valoros ar fi procesorul său, odată ce apa şi mâncarea devin problematice. Cu atât mai puţin nu poţi mânca bani, dacă nimeni nu are mâncare pe care să o vândă. Şi astfel că, după un anumit punct, oamenii au început să-şi piardă încrederea în banii lor. Şi când au făcut acest lucru, şi-au dat seama că de fapt credinţa lor era singurul lucru care dădea valoare banilor de la bun început. Valoarea banilor s-a prăbuşit - la început într-o ţară, apoi în alta. A fost o perioadă de inflaţie, deflaţie, schimburi în natură, hoţie - fără precedent.

În epoca în care m-am născut, analiştii comparau adeseori economia globală cu un cazino, în care un grup restrâns de oameni făceau averi de mii de miliarde de dolari, euro sau yeni vânzând şi cumpărânt bani, companii şi mărfuri. Nici unul dintre aceşti oameni nu făceau ceva folositor societăţii; ei pur şi simplu punea nişte mize şi, în multe cazuri, câştigau profituri colosale. Dacă urmăriţi lanţul economic, veţi constata uşor că toţi aceşti bani vin de fapt din buzunarele oamenilor de rând . . . dar asta e altă poveste. Oricum: toată acestă activitate economică depindea de energie, de transport global, de comunicaţii globale şi nu în ultimul rând de încrederea în valoarea banilor. Undeva la începutul secolului 21, cazinoul global a dat faliment. Treptat, o nouă metaforă a intrat în uz: am trecut de la cazinoul global la târgul sătesc..

Cu mai puţină energie disponibilă an de an, cu fluctuaţii valutare incontrolabile, fabricarea şi transportul şi-au redus ordinul de mărime. Nu mai conta cât de mici sunt salariile pe care le plăteşte o corporaţie lucrătorilor dintr-o ţară din lumea a treia: odată ce transportul maritim a devenit prohibitiv ca preţ, toate profiturile aduse de globalalizare au dispărut. Dar acele mari corporaţii nu şi-a putut pur şi simplu muta fabricile din nou în SUA sau în Europa occidentală, fabrici pe care le închiseseră de peste 20 de ani. Toată infrastructura industrială locală fusese distrusă pentru a face loc globalizări, pentru bunuri de consum mai ieftine şi pentru profitui mai mari. Şi atunci, pentru a recreea acea infrastructură ar fi fost nevoie de o investiţie uriaşă, financiară şi enrgetică - tocmai când banii şi energia erau în cantităţi tot mai mici.

Magazinele erau goale iar oamenii rămaseră fără slujbe. Cum puteau să supravieţuiască? Singurul mod pentru a o face a fost acela de a recicla fără sfârşit toate lucrurile folositoare care fuseseră fabricate înainte de criza energetică. La început, după şocurile economice iniţiale, oamenii îşi vindeau lucrurile pe internet (NT:fireşte, în SUA şi în ţările dezvoltate), asta cât timp a mai fost electricitate. Atunci, când a devenit clar că transportul bunurilor de consum e problematic, oamenii au început să-şi vândă lucrurile la colţul străzii (NT:ceea ce oamenii din ţările mai sărace au făcut de la bun început) pentru a-şi putea plăti datoriile şi pentru a putea cumpăra mâncare. Dar după ce monezile naţionale s-au prăbuşit, oamenii au început să facă pur şi simplu trocuri. Ironia sorţii a făcut ca cele mai multe din aceste lucruri pe care le avea pentru schimb să conste în maşini şi dispozitive electronice pe care aproape nimeni nu-şi mai permitea să le folosească; adică lucruri fără valoare! Oricine avea unelte manuale (sape, cazmale, ciocane, fierăstraie etc.) pe care ştia să le folosească era valoros. Şi este încă.

Civilizaţia industrială cu siguranţă a produs o grămadă de gunoaie în scurta ei existenţă! În ultimii 50 sau 60 de ani, oamenii au săpat în toate gropile de gunoi pentru a găsi lucruri care le pot fi de folos (NT:mulţi oameni fac deja acest lucru în România...). Ce mizerie! Cu tot respectul, eu nu am înţeles niciodată de ce şi cum voi oamenii aţi putut lua miliarde de tone de resurse fosile, de nepreţuit, pe care le-aţi transformat în munţi de gunoaie împuţite, cu perioadă atât de scurtă de utilizare practică! Nu aţi fi putut face măcar lucruri mai durabile, proiectate să reziste mai mult? Pot să vă spun că uneltele, mobila, casele şi tot ce ne-aţi lăsat moştenire - toate lucrurile pe care suntem forţaţi să le utilizăm, şi pe care puţini dintre noi suntem capabili să le înlocuim - sunt extrem de proaste!
Îmi cer scuze pentru aceste ultime observaţii. Nu vreau să fiu nesuferit sau nepoliticos. De fapt, multe dintre uneltele manuale rămase în urma voastră sunt chiar bune. Dar trebuie să înţelegeţi: stilul de viaţă industrial cu care v-aţi obişnuit va avea consecinţe oribile pentru copii şi nepoţii voştri. Îmi amintesc vag să am văzut - când eram foarte tânăr, poate de 5 sau 6 ani - un film de epocă, din anii 1950: el prezenta o lume inocentă în care copii creşteau în comunităţi mici înconjuraţi de prieteni şi familie. Toate problemele erau rezolvate uşor de adulţi care erau aproape toţi înţelepţi şi de treabă. Toate păreau bune şi frumoase.

Atunci când m-am născut, acea epocă, dacă a existat cu adevărat, era de mult apusă. Până când am crescut suficient ca să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, societate începuse să se destrame. A început cu întreruperile de curent - la început doar pentru câteva ore. Apoi au urmat penuriile de gaze naturale. Nu doar că iernile tremuram de frig, dar şi întreruperile de curent deveniseră mult mai frecvente pentru că energia electrică era produsă în mare parte în centrale care consumau gaze naturale. Apoi au urmat penuriile de petrol şi de benzină. La acest punct - cred că aveam vreo 12 ani - economia era la pământ şi era un haos politic.
Când eram adolescent, deja se dezvoltase o anume atitudine printre tineri. Era un sentiment de ură pentru orice persoană de o anumită vârstă - poate 30 sau 40 de ani. Adulţii au consumat atât de multe resurse, încât nu a mai rămas nimic pentru copii lor. Desigur, atunci când adulţii fuseseră tineri ei au făcut ceea ce făcea toată lumea. Li se părea normal să taie păduri seculare pentru a irosi tone de hârtie, să ardă tone de benzină ca să se plimbe cu maşinile lor de teren, sau să lase aparatele de aer condiţionat la maxim atunci când era ceva mai cald. Pentru copii din generaţia mea, toate acestea erau doar amintiri înceţoşate. Ceea ce ştiam noi era complet diferit. Trăiam în întuneric, cu lipsuri de apă şi mâncare, cu lupte de stradă, cu cerşetori la fiecare colţ, cu o vreme impredictibilă, cu gunoi în spatele blocului (sau al caselor) pe care nu-l mai lua nimeni. Pentru noi, adulţii erau duşmanul!

În unele locuri, războaiele între generaţii rămâneau la stadiul de resentiment. În altele, aveau loc atacuri întâmplătoare asupra persoanelor în vârstă. În altele, adulţii erau atacaţi sistematic. Mi-e ruşine să spun că, deşi nu am participat la atacuri fizice împotriva oamenilor în vârstă, i-am urât la rândul meu şi i-am înjurat împreună cu prietenii mei. Acei bieţi oameni - unii foarte tineri, din perspectiva mea de acum! - se simţeau la fel de confuz şi de trădaţi pe cât ne simţeam şi noi, copii. Mă pot imagina în locul lor. Încercaţi să faceţi şi voi acest lucru: Încercaţi să vă amintiţi ultima oară când aţi fost la un magazin şi nu aţi găsit ce căutaţi. (Acest scurt exerciţiu de imaginaţie e puţin exagerat pentru mine, devreme ce nu am mai fost într-un "magazin" în sensul pe care-l înţelegeţi, din copilărie, dar am încercat să exprim lucrurile în termeni pe care să-i pricepeţi.). Vă simţiţi frustraţi? Vă simţiţi furioşi, gândindu-vă "am mers cu maşina tot dumul până aici şi acum va trebui să traversez iar oraşul până la următorul magazin?" (NT:situaţia face aluzie la sistemul suburbiilor americane... pe care şi noi românii îl importăm cu drag...). Ei bine, înmuţiţi această frustrare şi furie cu 1000, apoi cu 10000. Prin asta treceau oamenii în fiecare zi, văzând cum fiecare bun de consum, fiecare serviciu, fiecare hârţoagă pe care trebuiau să o depună - erau din ce în ce mai scumpe, sau pur şi simplu dispăreau. Mai mult, acei adulţi şi-au pierdut aproape tot ce aveau în timpul crahului economic. Şi în plus, bande de tineri furau tot ce mai era de furat şi le aruncau dispreţul în faţă. A fost cu siguranţă foarte dureros pentru adulţii de atunci. Insuportabil.

Acum când eu însumi sunt bătrân, am devenit mai tolerant faţă de oameni. Cu toţii încercăm să trecem prin lume, făcând ce putem mai bine.

Presupun că sunteţi curioşi să aflaţi mai mult despre ce s-a întâmplat în secolul care a trecut - politica, războaiele, revoluţiile. Ei bine, vă voi povesti ceea ce ştiu, dar sunt multe lucruri pe care nu l e cunosc. De vreo 60 de ani nu mai avem nimic de genul unei reţele globale de comunicaţii. Despre cea mai mare parte din lume nu pot să vă spun aproape nimic. Dar vă voi împărtăşi ceea ce pot.

Aşa cum vă puteţi imagina, când penuria de resurse energetice a lovit SUA iar economia a intrat în picaj (e ciudat că mai folosesc acest cuvânt: doar cei mai bătrâni dintre noi au mai văzut vreun avion) oamenii au devenit furioşi şi au început să caute pe cineva pe care să dea vina. Fireşte, guvernul nu a vrut să cadă vina pe el, aşa că acei ticăloşi care erau la putere (regret, dar nu pot să am nici un fel de simpatie pentru ei) au făcut ceea ce conducătorii fac întotdeauna - au creat un inamic străin. Au trimis nave de luptă, bombardiere, rachete şi tancuri de-a lungul oceanelor pe Dumnezeu ştie ce scopuri sinistre. Oamenilor li s-a spus că acest lucru s-a făcut pentru a proteja "modul de viaţă america", "lumea civilizată" etc. Ei bine, nu era nimic pe Pământ care să realizeze aşa ceva. Tocmai modul de viaţă american, lumea "civilizată" în general era adevărata problemă!
Generalii au reuşit să omoare câteva milioane de oameni. De fapt, s-ar putea să fi fost zeci sau sute de milioane din câte ştiu: ştirile de la televizor nu erau niciodată prea clare în această privinţă, devreme ce erau cenzurate de armată. Au fost proteste stradale împotriva războiului, şi persecuţii - mulţi au fost trimişi în lagăre de concetrare. Guvernul a devenit fascist până la sfârşit. Aveau loc revolte locale înăbuşite cu brutalitate. Dar nu a ajutat cu nimic. Războaiele nu au făcut decât să termine şi mai repede puţinele resurse disponibile, şi după cinci ani oribili, guvernul central s-a prăbuşit. A rămas fără benzină!

Că veni vorba despre evenimente politice. În primi ani de penurie, doctrinele politice au avut foarte puţin de oferit ceva folositor. Conservatorii erau devotaţi liberalismului şi încercau să arunce vina pentru ceea ce se întâmplă pe diverşi ţapi ispăşitori - arabii, nord coreenii şi aşa mai departe. În acelaşi timp, stângiştii (i.e. socialiştii) se obişnuiseră să condamne marile corporaţii fără a putea înţelege faptul că problemele cu care se confrunta societatea nu puteau fi rezolvate printr-o redistribuţie economică. Personal, ca istoric, tind să simpatizez cu socialiştii deoarece consider că acumulările de averi de la începutul secolului 21 erau pur şi simplu obscene! Şi cred că multă suferinţă ar fi putut fi evitată dacă acumulările materiale ar fi fost mai echitabil distribuite, atunci când banii mai aveau valoare. Dar când îi auzi pe unii lideri stângişti vorbind, ai crede că odată ce marile corporaţii sunt definţate iar miliardarii sunt deposedaţi de averea lor, totul va fi minunat. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva în realitate!

Şi în timp ce aceste facţiuni politice se lupta pe viaţă şi pe moarte, toată lumea în jurul lor începuse să flămânzească şi să o ia razna. Ceea ce oamenii aveau nevoie cu adevărat era ca cineva să le spună lucruri de bun simţ, să le spună adevărul că modul lor de viaţă a ajuns la un sfârşit - şi să le ofere metode colective de supravieţuire.

Multe dintre cele ce s-au întâmplat în secolul care a trecut a fost în concordanţă cu previziunile oamenilor voştri de ştiinţă: am avut parte de schimbări climatice dramatice, de extincţii de specii, de epidemii oribile, aşa cum ecologiştii din secolul 20 au avertizat că va fi. Nu cred că acest lucru e un motiv de satisfacţie pentru urmaşii acelor ecologişti. Ajungând să spun "V-am spus eu că aşa va fi" e o măruntă vanitate în situaţia actuală. Tigri şi balenele au dispărut, şi probabil zeci de mii de alte specii; dar lipsa unei sistem de comunicaţii globale face aproape imposibil să ştim cu precizie câte. Pentru mine, cântecele păsărilor sunt doar palide amintiri. Presupun că şi contemporanii mei din Europa, China sau Africa au propriile liste. Schimbarea climei a fost o problemă gravă pentru agricultură, o problemă de supravieţuire. Nu puteai şti de la an la an ce roiuri de insecte necunoscute pot apărea. Timp de un an, sau doi sau trei, ploua mai tot timpul. După care era secetă următorii 5 sau 6 ani. Era mai rău decât o pacoste, era o problemă de viaţă şi de moarte. Acesta a fost doar unul dintre factorii care au dus la o scădere dramatică a populaţiei în secolul care a trecut.

Mulţi oameni au numit-o "die-off". Alţii au numit-o "apocalipsa" sau "purificarea". Unii termeni sunt mai acceptabili decât alţii, dar nu există moduri plăcute de a descrie evenimentele petrecute - războaiele, epidemiile şi foametea.
Mâncarea şi apa au fost cei mai importanţi factori dintre toţi. Apa proaspătă şi curată a devenit o raritate de zeci de ani. Un mod de a-i scoate din sărite pe tinerii de azi este să le povestesc cum oamenii de pe vremuri foloseau mii şi mii de metri cubi de apă pentru a spăla străzile, sau pentru a-şi stropi gazonul din faţa casei. Când ajung să le vorbesc despre cum funcţionau toaletele... ei bine, asta e deja prea mult pentru ei! În zilele noastre, apa e o treabă foarte serioasă, Dacă o risipeşti, cineva s-ar putea să moară de sete.

De multe decenii, oamenii au început - de nevoie - să înveţe să-şi crească singuri hrana. Nu toţi au reuşit, iar foamete făcea ravagii. Unul dintre cele mai supărătoare lucruri era lipsa de seminţe bune. Foarte puţini oameni ştiau să păstreze seminţe de la un an la altul, aşa că stocurile existente de seminţe s-au epuizat rapid. A fost de asemenea o problemă mare cu toate plantele hibrid - puţine grădini produceau seminţe care putea fi folosite şi anul următor. Plantele modificate genetic erau chiar mai rele, cauzând toată gama de probleme ecologice - cu care încă ne confruntăm, de exemplu ucigând toate albinele şi alte insecte folositoare. Seminţele plantelor polenizate sunt ca aurul pentru noi.
Am călotorit ceva pe jos sau călare când eram mai tânăr, între 50 şi 60 de ani, şi am adunat ştiri din lume. Din ce am văzut şi auzit, se pare că oamenii din diferite locuri a făcut faţă în moduri diferite şi cu diverse grade de succes. În mod ironic, oamenii din ţările sărace, care au fost cei mai persecutaţi de civilizaţie, se descurcă probabil cel mai bine. Ei ştiau cum să trăiască din munca pământului. În unele locuri, oamenii au dezvoltat comunităţi rurale, în alte locuri, oamenii încearcă să trăiască în ruinele marilor centre urbane de odinioară, ripping up concrete şi crescând ceea ce pot, în timp ce reciclează şi vând toate resturile lăsate în urmă de oamenii care au părăsit masiv oraşele în anii 20. Ca istoric, una dintre frustrările mele cele mai mari este rapida dispariţie a cunoştiinţelor ştiinţifice. Voi oamenii de atunci aveaţi o manie să puneţi cele mai valoroase informaţii pe suport electronic sau pe hârtie acidă - care se dezintegrează foarte repede. În cea mai mare parte, tot ce mai găsim sunt fotografii îngălbenite, unele cărţi şi reviste roase.

Puţini dintre tinerii noştri se uită pe acele reviste vechi şi se minunează cum era să trăieşti într-o lume cu avioane cu reacţie, electricitate şi maşini sport. Trebuie să fi fost ca în paradis! Alţii dintre noi nu sunt chiar atât de încântaţi despre trecut. Presupun că asta face parte din treaba mea de istoric: să amintesc oricui că acele imagini reprezintă doar o faţă a medaliei, cealaltă faţă e - exploatarea nemiloasă a naturii şi a oamenilor, orbirea în faţa consecinţelor - ceea ce adus de altfel la ororile secolului care a trecut.
Probabil că v-aţi mira dacă aş avea şi veşti bune, ceva încurajator să vă spun despre viitorul lumii voastre! Ei bine, ca multe lucruri, depinde din perspectiva în care le priveşti. Mulţi dintre supravieţuitori au învăţat lecţii valoroase. Au învăţat ceea ce e important în viaţă şi ceea ce nu e. Au învăţat să preţuiască pământul bun, seminţele de valoare, apa proaspătă, aerul nepoluat şi prietenii pe care poţi să de bazezi. Au învăţat să-şi poate singuri de grijă, mai degrabă decât să aştepte ca acest lucru să-l facă vreun guvern sau vreo corporaţie. Nu exisistă "slujbe" acum, aşa că timpul oamenilor le aparţine. Oamenii se gândesc mai mult la ei înşişi. În parte datorită acestui lucru, multe dintre religiile vechi au dispărut, dar oamenii au redescoperit spiritualitatea în natură în în comunităţile lor. Copii de azi nerăbdători să înveţe şi să-şi creeze propria cultură. Traumele colapsului civilizaţiei industriale au rămas în trecut; asta e deja istorie. Acum e o nouă eră.

Puteţi schimba viitorul? Nu ştiu. Sunt o grămată de contradicţii logice inerente acestei întrebări. Eu aproape că nici nu înţelef principiile fizici care mi-au permis să vă transmit acest mesaj. Posibil, ca rezultat al citirii acestei scrisori, aţi putea face ceva care să schimbe lumea mea. Poate veţi putea salva o pădure sau o specie, sau să păstraţi nişte seminţe valoroase, sau să vă pregătiţi voi înşivă şi restul populaţiei pentru crizele energetice care vor veni. Viaţa mea s-ar putea schimba în consecinţă. Atunci, presupun această scrisoare s-ar schimba, ca rezultat al faptului că aţi citit-o. Şi ca rezultat al acestui lucru, veţi adopta acţiuni diferite. Am putea crea un vel de buclă temporală între trecut şi viitor. E destul de interesant să te gândeşti la asta.
Vorbind de fizică, poate că ar trebui să menţionez că am ajuns să cred într-o viziune a istoriei bazată pe ceea ce am citit despre teoria haosului. Conform acestei toerii, în sistemele haotice, schimbări mici în condiţile iniţiale pot duce la schimbări mari în rezultate. Ei bine, societatea umană şi istoria sunt sisteme haotice. Chiar dacă aproape tot ceea ce oameni fac e determinat de condiţii materiale, ei tot mai au un spaţiu de manevră, şi ceea ce fac cu acest lucru poate reprezenta o schimbare importantă în viitor. În retrospectivă, se pare că supravieţuirea umanităţii în secolul 21 s-a datorat eforturilor ale unor grupuri mici şi marginalizate de oameni din secolul 20. Mişcările ecologiste, mişcările împotriva bioterhnologiilor, mişcări de rezistenţă ale indigenilor, mici organizaţii dedicate salvării seminţelor - toate acestea au avut un impact pozitiv profund în evenimentele ulterioare.
Presupun că, logic vorbind, dacă veţi modifica lanţul cauzal care a dus la existenţa mea prezentă, este posibil ca evenimentele ce vor urma să facă să nici nu mai exist! În acest caz, această scrisoare ar constitui cea mai bizară notă sinucigaşă! Dar acesta e un risc pe care doresc să-l iau! Faceţi tot ceea ce puteţi. Schimbaţi istoria! Şi în primul rând, fiţi buni faţă de aproapele vostru. Nu luaţi nimic drept bun.

SURSA: http://www.museletter.com/archive/110.html

MOARTEA PETROLULUI - zidul tăcerii

Cresterea pretului carburantilor este primul simptom al unei crize foarte putin mediatizate, de care guvernele se feresc sa vorbeasca, dar care va marca in mod decisiv civilizatia actuala: sfarsitul "erei petrolului". Despre acest imens colaps - in jurul caruia s-a instituit un veritabil "zid al tacerii" - vorbesc lucrarile unor reputati specialisti, cum ar fi Collin Campbell sau Jean Laherrerre, ca si marele geofizician american King Hubbert. Conform "Curbei lui Hubbert" catre 2008-2010 se va atinge varful exploatarii petroliere, dupa care "Curba lui Hubbert" marcheaza descresterea progresiva a resurselor pana in anul 2050.

In jurul anului 2050 se va putea vorbi despre "moartea petrolului" ca principala resursa (rezerva) energetica a civilizatiei noastre. Pana atunci, scaderea dramatica a resurselor ne va marca in mod decisiv. Prima revolutie industriala - care a avut loc in Marea Britanie, in jurul anului 1800 - s-a bazat pe forta aburului generat de carbune. Dupa primul razboi mondial, a doua sursa de energie industriala a avut la baza, in cea mai mare masura, petrolul. Asa cum se stie, acest fapt a schimbat din temelii civilizatia, pe plan politic, economic, militar si ca impact asupra vietii de fiecare zi. Petrolul a devenit "hrana civilizatiei". Acum - la inceputul secolului XXI - cei mai mari specialisti vorbesc despre epuizarea acestei resurse vitale si incearca sa periodizeze moartea petrolului, precum si sa anticipeze consecintele uriase asupra civilizatiei umane. Pentru omenire este imposibil - sustin expertii - sa continue sa exploateze la infinit si irational circa 100 de milioane de barili pe zi, fara ca petrolul, ca resursa energetica, sa "moara".

Implicatiile geopolitice, strategice si economice ale interventiilor militare ale SUA in Orientul Apropiat si Asia Centrala sunt generate - dincolo de pretextele propagandistice binecunoscute (razboiul cu terorismul, democratie, libertate etc.) - tocmai de importanta resurselor de petrol si gaze naturale din cele doua zone, pe care Statele Unite incearca sa le monitorizeze, in conditiile crizei petrolului.


Peter Odell: piata energetica pe termen lung

Conform profesorului Peter Odell de la "Royal Swedish Academy of War Sciences", in tarile care au apartinut fortei Uniunii Sovietice, ca si in Orientul Mijlociu, sunt concentrate circa 74% din resursele cunoscute de petrol si gaze naturale. De unde si prezenta americana in aceste doua zone vitale. Companiile petroliere gigant anglo-americane, sustinute de coalitia militara pusa la punct de Washington, incearca sa-si instituie controlul nu numai asupra tarilor cu resurse petroliere, dar si asupra acelor tari prin care trec - sau vor trece - oleoductele si gazoductele companiilor.

In acest context, "Chevron-Texaco", "Exxon-Mosil" sau "Shell" - unele din cele mai mari companii anglo-americane de petrol - au ajuns intr-o dura concurenta cu gigantii europeni: "Total-Fina-Elf" (franceza) sau ENI (italiana), ori companiile petroliere rusesti.

Concurenta acerba de pe piata petrolului se reflecta in mare masura in concurenta politica dintre state, nefiind straina de multe dintre conflictele, revolutiile, schimbarile de regim care au loc in lume.

De aceea, discutiile despre criza petrolului sau moartea petrolului sunt inconjurate de un veritabil "zid al tacerii". Cetateanul obisnuit nu are acces la datele de referinta ale acestui domeniu vital, care se indreapta spre o criza finala. Si nici la literatura consacrata crizei petrolului si impactului sau asupra civilizatiei.

Guvernele considera ca acesta este unul dintre cele mai delicate secrete, date fiind consecintele enorme asupra omenirii. Printre cele cateva organizatii care abordeaza totusi marea tema a inceputului de mileniu se numara "Association for the Study of Peak Oil" (ASPO) sau "Oil Depletion Analysis Centre" (ODAC).

La Serpa, in Portugalia, s-a desfasurat intre 23-25 septembrie 2004 conferinta internationala "Civilizatie sau barbarie". La un an de la aceasta conferinta, unele din pronosticurile facute de specialistii de la Serpa s-au adeverit, confirmand un anumit curs, tinut insa in mare secret de guverne.


"Moartea petrolului": razboaie, inflatie galopanta, concurenta si un nou mod de productie

Multi specialisti considera "Curba lui Hubbert" - care stabileste inceputul sfarsitului erei petrolului intre anii 2008-2010 - drept realista.

Plafonul maxim este fixat in 2008. Iar primul simptom - cresterea pretului barilului de petrol - este elocventa. Daca, pentru 2006, pretul barilului de petrol este estimat in jurul a 125 de dolari, prognoza pentru 2008 este de trei ori mai mare, cel putin. Aceste estimari ii apartin lui Ali Bakhtiar (un iranian), creatorul lui "World Oil Production Capacity", si sunt impartasite de majoritatea specialistilor. Asadar, daca in 2006 vom plati in jur de 125 de dolari barilul, in 2008 pretul va urca la aproape 180-200 de dolari pe baril. Un pret absolut astronomic!

Pe langa cresterea spectaculoasa a pretului la barilul de petrol, exista si consecinte la nivel geopolitic asupra carora guvernele nu sufla, de asemenea, nici un cuvant. In conditiile diminuarii progresive a resurselor de petrol, confruntarea America - Europa se va accentua.

Pe langa razboaiele din Afganistan si Irak, Statele Unite - obligate de criza resurselor petroliere - se vor angaja in noi conflicte (Iran, Columbia, Asia Centrala) cu tarile care mai detin inca rezerve semnificative de combustibili fosili. Este asadar logic ca, in locul "razboiului cu terorismul", sa vorbim mai degraba despre "razboiul global pentru resurse".

Milioane de oameni insa nu inteleg aceste procese profunde, iar mass-media nu le ofera datele exacte ale problemei pentru a nu starni o panica generalizata. Exista si un alt aspect care va marca in viitor civilizatia umana: schimbarea modului de productie.

In deceniile care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, "Banca Mondiala" si FMI-ul au impus o anumita "diviziune internationala a muncii", care a obligat statele subdezvoltate sa se specializeze in exportul anumitor materii prime, de pe urma carora primeau fonduri pentru achizitionarea alimentelor (a hranei).

Acest mod de productie la scara globala a determinat statele subdezvoltate sa abandoneze orice activitate alimentara si sa devina dependente alimentar total de statele bogate, carora le livrau materii prime. S-a afirmat de nenumarate ori ca pentru statele subdezvoltate importul de hrana ar fi mult mai ieftin decat producerea alimentelor in tarile respective. Iar tarile subdezvoltate au urmat aceasta linie. Ca urmare, numeroase tari din Africa, America Latina ori Asia s-au specializat in exportul de materie prima (uneori a unui singur produs): petrol brut, cereale, diverse minerale si metale, carne, cafea, fructe etc. Astfel, ele si-au pierdut capacitatea de a-si hrani propria populatie.

O intrebare se pune: ce se va intampla cu aceste tari subdezvoltate atunci cand pretul de transport - datorita cresterii pretului la petrol - va atinge praguri imposibile pentru ele? Rezulta ca multe state sarace - care nu poseda resurse petroliere - vor fi aduse in stare de colaps economic si - ca un corolar - de haos politic.

Din cauza cresterii exorbitante a pretului petrolului, tarile sarace ale lumii vor trebui sa adopte alt mod de productie. Probabil mult mai primitiv, indepartandu-se astfel astronomic de grupul restrans al statelor dezvoltate.

Altfel spus, criza petrolului nu numai ca va accentua dramatic diferentele dintre grupul statelor bogate si restul tarilor non-petroliere sarace, dar va genera pe glob doua lumi, cu moduri de productie antagonice. Doua tipuri de civilizatie, complet diferite. Tarile bogate si cele sarace nu se vor mai apropia cat de cat, ci se vor indeparta tot mai mult.


Marea faza a tranzitiei: era post-petrol

Printre cei care au luat parte la conferinta "Civilizatie sau barbarie" de la Serpa (Portugalia) s-a numarat si Jorge Figueiredo, un reputat specialist in domeniul energiei, editorul publicatiei de stiri si analize on-line "resistir.info". Cunoscut mai ales prin lucrarea "The Change into a New Energetic Paradigm", Figueiredo si-a intitulat contributia la conferinta "The Great Phase of Transition: The Post-oil Era". Jorge Figueiredo considera ca o criza a petrolului se va declansa cu siguranta in urmatorii trei ani, si va avea efecte dintre cele mai profunde asupra civilizatiei umane. Epuizarea petrolului ca resursa, lipsa unei alternative energetice comerciale, vor antrena civilizatia noastra spre o "epoca de tranzitie" post-petroliera. Dincolo de acutizarea conflictelor politice si economice pe care le va genera inevitabil epuizarea mondiala a resurselor de combustibili fosili, Jorge Figueiredo face unele aprecieri asupra modificarilor pe care le va impune criza petrolului pe termen mediu si lung.

"Moartea petrolului" - tinuta in secret de guverne si mass-media - va avea ca efect sigur distrugerea agriculturii intensive sustine Figueiredo, care sta la baza alimentatiei globale. Fertilizatorii, pesticidele, fungicidele, agro-masinile - tot ceea ce are la baza petrolul - vor disparea treptat. Disparitia agriculturii intensive va antrena o criza alimentara globala.

Criza petrolului va determina, potrivit Figueiredo, o treptata reducere a productivitatii solului si a profitabilitatii agrare. Mai ales pamanturile "obosite", care au dat recolte generatii la rand - si care nu pot fi intretinute pentru agricultura decat cu fertilizatori - se vor resimti in urma absentei chimizarii solului. Pentru refacerea naturala a terenurilor secatuite vor fi necesare decenii. Timp in care foametea va face ravagii. "Foamea globala" va transforma alimentele intr-o noua si neasteptata arma in mainile statelor supradezvoltate, considera Figueiredo.

Pe plan demografic vom asista la un control mult mai ferm al populatiei, dublat de o "dezurbanizare" si o reintoarcere a omenirii spre mediul rural. Proportia actuala, in care 10% din populatie hraneste celelalte 90%, nu va mai putea fi mentinuta in conditiile "mortii petrolului". Aceasta va determina o mare parte din populatie sa lucreze in agricultura, procurandu-si singura hrana.

Jorge Figueiredo considera ca si industria - mai ales ramurile energofage - va fi afectata de moartea petrolului. Industria automobilelor, a transporturilor aeriene, rafinariile etc. vor fi printre primele sectoare afectate.

"Moartea petrolului" va impune alte forme de energie, care din pacate acum sunt fie in stadiul cercetarii, fie sunt foarte putin folosite, fie au preturi exorbitante: energia solara, foto-voltaica, eoliana, energia valurilor, energia hidroelectrica, biogazul, biomasa etc. Ori se va apela la energia nucleara, mult mai riscanta. Ramane hidrogenul, care ar putea fi obtinut din apa. Dar tehnologiile sunt, deocamdata, ne-economice.


"Negativistii" crizei petrolului

O caracteristica a "erei post-petrol" este caracterul sau "sincron": criza va afecta, in acelasi timp, pe toata lumea, sustine Figueiredo. In primul rand prin pretul exorbitant al barilului de petrol, incepand din jurul anului 2008. Ceea ce va determina scumpirea excesiva a carburantilor. Apoi a tuturor produselor. In al doilea rand, prin scaderea dramatica a resurselor de petrol, ceea ce va conduce la razboaie si alte actiuni politice violente.

Tocmai de aceea guvernele, marile companii petroliere si organizatiile internationale (ca "US Geological Survey", "World Bank", OECD, AIEA) s-au ferit cu obstinatie sa vorbeasca despre acest subiect tabu: moartea, in cateva decenii, a petrolului ca resursa energetica, si absenta unei alternative comerciale la acesta; pentru a nu starni "marea panica mondiala", generata de schimbarea civilizatiei noastre, cu tot ceea ce implica aceasta. Desi exista un munte de dovezi in ceea ce priveste epuizarea, in cateva decenii, a petrolului ca resursa energetica. Guvernele, marile companii petroliere si organizatii internationale au produs, totusi, cateva categorii de "negativisti", dupa cum ii numeste Jorge Figueiredo.

In general, "negativistii" sunt economisti cu conceptii dogmatice care sustin ca mecanismele de piata ("mana invizibila") vor reglementa si aceasta problema, care este totusi una de criza globala. Anume prin simpla reajustare a preturilor, conform teoriilor neo-liberale.

Nu se tine seama ce se va intampla cand continente intregi (Africa, American Latina, alte zone) nu vor mai fi, pur si simplu, capabile sa achite, in doar cativa ani, pretul exorbitant al carburantilor.

Un alt tip de "negativisti" ai crizei petrolului si epuizarii sale ca resursa energetica sunt cei care cred, cu multa naivitate, ca progresul tehnologiei va putea suplini rapid dispartia acestei resurse energetice. "Sunt personaje care nu cunosc cu adevarat nimic despre stiinta, dar cred in ea ca intr-o noua religie", afirma Figueiredo.

Mai exista un tip de "negativisti" ai "mortii petrolului" din randul statisticienilor, care vin cu cifre ale rezervelor de petrol existente, "probabile" si "posibile". Multe din aceste statistici sunt confectionate in functie de interesele marilor companii petroliere care le comanda. Acestea au tot interesul, de pilda, sa ascunda faptul ca cel mai mare rezervor petrolier din lume - cel de la Ghawar, din Arabia Saudita - este in declin de cativa ani de zile. Sau ca al doilea put petrolier al lumii - de la Cantarell (Mexico) - se afla, de asemenea, intr-un declin evident al productiei, desi este exploatat abia din 1979.

Jorge Figueiredo previzioneaza mari razboaie pentru rezervele existente de petrol, spectaculoase reorientari politice, precum si "revolutii" in serie - determinate de faza de tranzitie in care va intra civilizatia umana in urmatorii cinci ani. Primul semn sigur al acestei schimbari majore pentru omenire va fi cresterea considerabila a pretului la barilul de petrol, incepand din 2006-2008. Petrolul ieftin nu va mai exista.


Razboaie pentru ultimele mari resurse mondiale

Eric Waddell este profesor de geografie la "Laval University". In numarul 3 din "Global Outlook", publicat in noiembrie 2002 - chiar in perioada care a precedat invazia americana in Irak -, Waddell a facut o serie de precizari, care au starnit senzatie in lumea specialistilor, privind adevaratele ratiuni ale razboiului cu Irakul. Precum si punctele de pe glob in care se vor desfasura viitoare conflicte. Potrivit lui Eric Waddell, Administratia Bush a decis sa intervina militar impotriva regimului de la Bagdad exclusiv din ratiuni de "criza a petrolului" si de acaparare a ultimelor mari resurse mondiale.

Principalele beneficiare ale invaziei in Irak nu erau nici democratia, nici libertatea, ci "BP", "Exxon-Mobil", "Chevron-Texaco" si "Shell". Primul obiectiv al Coalitiei anglo-americane era "securizarea controlului SUA si Marii Britanii asupra marilor resurse din Irak", in perspectiva crizei mondiale a petrolului.

In articolul sau - devenit, intre timp, celebru - Eric Waddell dezvaluie ca in Statele Unite consumul intern excede cu 20 de milioane de barili de petrol pe zi consumul mondial.

SUA sunt cel mai mare importator de petrol: 56% din consumul mondial este directionat catre America. Pentru a se mentine la acelasi nivel, SUA trebuie sa-si asigure accesul la noi rezerve de combustibil fosil. Se estimeaza ca, in jurul anului 2020, importul de petrol al SUA va atinge 66% din productia globala. Asta in conditiile in care rezervele sale interne abia ating 2,8% din resursele mondiale cunoscute.

Doua treimi din resursele mondiale de petrol si gaze naturale se gasesc in estul Orientului Mijlociu (Arabia Saudita, emiratele din zona Golfului Persic, Irak). Perspectiva "mortii petrolului" a aruncat tarile din aceasta regiune in prim-planul interesului politic si militar al Statelor Unite.

A doua zona de pe glob bogata in resurse petroliere si de gaze naturale este Asia Centrala. Mai exact, tarile ex-sovietice din regiunea bazinului Marii Caspice (Azerbaidjan, Kazahstan, Rusia, Turkmenistan) si Iran, care fac obiectul unei masive infiltrari americane inca din anii '90. Odata cu tarile din jurul lor, pe unde trec sau vor trece oleoductele companiilor americane. A se vedea, in acest sens, "revolutiile portocalii" (finantate de George Soros si "Open Society"), care schimba regimurile in functie de interesele pentru oleoducte ale SUA: exemplul cel mai recent, oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan.

Pentru aceste resurse se poarta si se vor purta razboaie crancene, vor avea loc spectaculoase lovituri de stat, asasinate imunde si "revolutii" de diferite culori. Totul se rezuma insa la doua notiuni: "criza petrolului" si, ulterior, "moartea petrolului".


"Agenda secreta" a Administratiei Bush

Estimarile facute de "Energy Information Administration" plaseaza rezervele mondiale de petrol (existente si posibile) la cifra de 243 de miliarde de barili. Adica cu 25% mai mult decat rezervele care sunt astazi exploatate. Ceea ce da un sens interventiilor SUA cum este cea din Irak, din perspectiva urmatoarelor decenii: "foamea de petrol"!

Irakul poate produce, in mod curent, 11% din totalul productiei mondiale de petrol. Iar, ca rezerve, Irakul se situeaza pe locul doi in lume, dupa Arabia Saudita (112 miliarde de barili). Companiile anglo-americane (BP, Chevron-Texaco, Exxon, Shell) erau insa total absente, pana in 2003, din Irak. Si pana in prezent din Iran. Atat Irakul, cat si Iranul au in schimb contracte avantajoase cu Franta, Rusia si China. Ceea ce explica opozitia acestor tari la agresiunea americana, agresiune nascuta de "agenda secreta" a presedintelui Bush. "Washington Post" comenta, la 15 septembrie 2002: "Eliminarea presedintelui Saddam Hussein ar putea sa readuca companiile de petrol americane in Irak, in dauna celor franceze sau rusesti. O intelegere de 40 de miliarde de dolari, incheiata de Irak cu Rusia, include oportunitati pentru companiile rusesti de a explora petrol in desertul din vestul Irakului. Compania franceza "Total-Fina-Elf" a negociat cu Bagdadul drepturile de a explora si exploata petrolul din regiunea Majnoon, langa granita cu Iranul, care se estimeaza ca ar putea contine circa 30 de miliarde de barili de petrol."

In mod similar, compania franceza "Total Fina Elf" si cea italiana ENI au facut investigatii importante in Iran. Pe de alta parte, "Total Fina Elf", impreuna cu compania rusa "Gazprom" si cea malaeziana "Petronas", a stabilit un "joint-venture" cu "National Iranian Oil Company" (NIOC). Administratia Bush a incercat in repetate randuri sa "torpileze" intelegerile Frantei cu Iranul, sub pretextul ca ele ar incalca "Iran-Libya Sanctions Act".

Rezervele de petrol ale SUA sunt estimate la circa 22 de miliarde de barili. Cele din regiunile Orientului Mijlociu (Irak, Iran) si bazinul Marii Caspice sunt de circa 30 de ori mai mari decat cele americane, reprezentand 70% din rezervele mondiale de petrol.

Controlul militar si politic de catre SUA al Orientului Mijlociu si bazinul Marii Caspice inseamna - in realitate - controlul si dominatia companiilor de petrol anglo-americane asupra a circa trei sferturi din rezervele mondiale de combustibili fosili. In contextul prognozatei secatuiri a rezervelor mondiale, in circa 50 de ani, controlul a trei sferturi din rezervele mondiale de petrol, considera Eric Waddell, inseamna controlul economiei mondiale. Strategia politico-militara a Administratiei Bush incearca sa mentina America in "poll position" in acerba competitie pentru resurse care va marca urmatoarele decenii.

Sursa: http://www.canadplus.ro/moartea%20petrolului.htm#Moartea_petrolului

BĂDIEI MIHAI EMINESCU

BĂDIEI MIHAI EMINESCU
de Radu Mihai Crişan

Tu eşti altarul nostru dac
Şi veşnicia verde
Ne eşti catapeteasmă şi ne dori
Pe-o rană veşnic veche

Învie-ne! Iartă-ne! Judecă-ne!
Iisus te-a-ntrupat pentru-aceasta
Un neam care piere
’Ţi deschide fereastra

Smerite Eminescu
Pe care te-am făcut să plângi
Cu lacrimi moi, de sânge
Te rog, îndură-te de noi
Căci neamul tău
Se frânge

Bădie Mihai
Auzi-ne hai
Şi om şti de-acum
Să-ţi aşternem drum
Să-ţi slujim de iesle
Să suim pe creste

Şi vor pieri câţi nu te-or înţelege
Şi vor via atâţi câţi ţi-or urma
Căci tu ni-eşti pildă şi ni-eşti lege
Pentru-nviere
Pururea

UN DISCURS PROFETIC ...

... AL FOSTULUI PREŞEDINTE AMERICAN JIMMY CARTER.
"ENERGIA ŞI ŢELURILE NAŢIONALE. O CRIZĂ DE ÎNCREDERE" 15. IULIE 1979

Bună seara:

Această seară este una deosebită pentru mine. Cu exact 3 ani în urmă, pe 15 iulie 1976, am acceptat candidatura la preşedenţia SUA. V-am promis să fiu un preşedinte care să nu fie izolat de popor, care să simtă durerile dumneavoastră şi să vă împărtăşească visele şi care să să-şi folosească tăria şi întelepciunea pentru dumneavoastră.

În timpul acestor trei ani care s-au scurs, v-am vorbit în numeroase ocazii despre problemele naţiunii, criza energiei, reorganizarea guvernului, economia naţională şi despre lucruri legate de război şi în mod special de pace. Dar de-a lungul acestor ani, subiectele discursurilor, conferinţelor de presă au devenit din ce în ce mai limitate concentrându-se din ce în ce mai mult asupra ceea ce lumea izolată din Washington crede că e important. Treptat, aţi auzit din ce în ce mai mult despre ceea ce guvernul crede sau despre ceea ce guvernul ar trebui să facă şi din ce în ce mai puţin despre speranţele naţiunii, despre visele noastre şi despre viziunea noastră a viitorului.

Cu 10 zile în urmă, m-am decis să vă vorbesc din nou despre un subiect foarte important - energia. Pentru a 5-a oară aş fi descris urgenţa acestei probleme şi aş fi propus o serie de recomandări legislative Congresului. Dar în timp ce mă pregăteam pentru discurs, am început să-mi pun aceiaşi întrebare care îi frământă pe mulţi dintre dumneavoastră: De ce nu am fost în stare să stăm împreumă, ca o naţiune, pentru a rezolva problema serioasă a energiei?

Este clar că adevăratele probleme naţionale sunt mult mai adânci -- mai adânci decât problema cozilor la benzină, a penuriilor energetice, a inflaţiei sau a recesiunii. Şi mi-am dat seama, mai mult decât oricând, că am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Atunci, m-am decis să ies şi să ascult vocile Americii.

Am invitat la Camp David oameni din aproape toate segmentele societăţii - oameni de afaceri şi muncitori, profesori şi predicatori, guvernatori, primari şi cetăţeni obişnuiţi. Şi am părăsit Camp David pentru a asculta pe alţi americani, bărbaţi şi femei ca dumneavoastră. Au fost 10 zile extraordinare şi aş vrea să vă spun ceea ce am auzit.

În primul rând, am luat numeroase notiţe. Permiteţi-mi să vă prezint câteva comentarii tipice pe care le-am notat.

Aceasta e de la un guvernator din sud: "Domnule Preşedinte, dumneavoastră nu conduceţi această naţione - ci doar administraţi guvernul. ".

"Nu mai vedeţi suficienţi oameni".

"Unii dintre membri cabinetului nu par să fie loiali. Nu există suficientă disciplină printre discipolii dumneavoastră."

"Nu ne vorbiţi despre politici sau despre mecanismele guvernării, ci despre o înţelegere a binelui nostru comun"

"Domnule preşedinte, avem probleme. Vorbiţi-ne despre sânge şi lacrimi şi sudori."

"Dacă veţi conduce, domnule preşedinte, vă vom urma."

Mulţi oameni au vorbid despre ei înşişi şi despre condiţiile naţiunii noastre. O tânără din Pennsylvania mi-a spus: " Mă simt atât de departe de guvern. Simt că oamenii obişnuişi sunt excluşi de la puterea politică."

Şi de la o tânără chicano: "Unii dintre noi au suferit de recesiune toată viaţa."

“Unii oameni au irosit energie, dar alţii nu au avut nimic de irosit."

Şi de la un lider religios: "Nici o lipsă materială nu poate afecta lucrurile importante cu am fi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea pentru aproapele tău."

Şi mi-a plăcut în particular această afirmaţie, făcută de o negresă (NT: pe atunci nu se inventase termenul "afroamerican") care întâmplător este primăreasă într-un mic orăşel din Mississippi: "Marile lovituri bursiere nu sunt singurele lucruri importante. Ţineţi minte, nu puteţi vinde nimic pe Wall Street decât dacă, mai întâi, cineva extrage acel lucru undeva."

Acest comentariu este ca un fel de rezumat pentru toate celelalte: "Domnule preşedinte, ne confruntăm cu o criză morală şi spirituală. "

Multe dintre discuţiile noastre au fost despre energie, şi am un carnet plin de comentarii şi sfaturi. Voi citi doar câteva dintre acestea.

“Nu putem continua să consumăm 40% energie în plus faţă ceea ce producem. Atunci când importăm petrol, importăm de asemenea inflaţie şi şomaj."

"Trebuie să folosim doar ceea ce avem. Orientul Mijlociu are doar 5 procente din energia globală, dar SUA are 24 de procente" (NT: datele corespund anului 1979)

Şi asta e una dintre cele mai plastice afirmaţii: “Gâtul nostru este pe un butuc, iar OPEC are satârul.”

“Vor fi alte carteluri şi alte penurii. Înţelepciunea americană şi curajul ne pot duce pe un drum de urmat în viitor"

Asta a fost una bună: "Fiţi îndrăzneţ, domnule preşedinte. S-ar putea să facem greşeli, dar suntem gata să încercăm."

Şi asta am auzit-o de la un lider sindical: “Adevărata chestiune este libertatea. Trebuie să ne ocupăm de problema energie pe picior de război."

Şi ultimul citat pe care-l voi citi: “When we enter the moral equivalent of war, Mr. President, don’t issue us BB guns.”

Aceste zece zile mi-au confirmat încrederea în bunul simţ, în puterea şi în înţelepciunea poporului american, dar
it also bore out some of my longstanding concerns about our nation’s underlying problems.

Ştiu desigur, ca preşedinte, că acţiunile guvernului şi legislaţia pot fi foarte importante. Acesta e motivul pentru care am muncit din greu pentru a transpune promisiunile din campanie în legi, şi trebuie să recunosc, nu am avut decât un succes parţial. Dar după ce am ascultat oamenii, mi-am reamintit că toate legile din lume nu pot îndrepta ceea e e rău în America. Aşa că vreau să vă vorbesc mai întâi despre un subiect chiar mai grav decât cel al energie sau al inflaţiei. Vreau să vărbesc acum despre o ameninţare fundamentală la adresa democraţiei americane.

Nu mă refer la libertăţile politice şi la libertăţile civice. Ele vor rezista (NT: dar s-au clătinat serios după 11 sept. 2001). Şi nici nu mă vor referi la o ameninţare exterioară la adresa Americii, o ţară care astăzi este în relaţii paşnice peste tot în lume, şi care are o putere economică şi militară fără rival.

Ameninţarea este aproape invizibilă in ordinary ways.

Este o criză de încredere.

Este o criză care loveşte în inima şi sufletul şi spiritul voinţei noastre naţionale. Putem vedea această criză în creşterea îndoielilor despre sensul vieţilor noastre şi în pierderea unităţii de scopuri ale naţiunii.

Scăderea încrederii în viitor ameninţă să distrugă proiectul social şi politic care este America.

Credinţa că noi am fost întotdeauna un popor şi nu doar un simplu vis romantic sau un proverb într-o carte prăfuită pe care o citim doar pe 4 iulie. A fost ideea pe care a fost fundată naţiunea noastră şi pe care s-a bazat dezvoltarea noastră ca popor. Încrederea în viitor a susţinut tot restul -- instituţiile publice şi întreprinderile private, propriile noastre familii şi Constituţia SUA. Încrederea a definit drumul nostru şi a servit ca o legătură între generaţii. Am crezut întotdeauna în ceea numit progres. Întotdeauna am avut credinţa că viaţa copiilor noştri va fi mai bună decât viaţa noastră.

Poporul nostru îşi pierde această credinţă, nu doar în guvern dar şi în capacitatea cetăţenilor de a conduce şi de a da formă democraţiei noastre. Ca popor, ne cunoaştem trecutul şi suntem mândri de el. Progresul nostru a fost o parte a istoriei vii a Americii, şi chiar a lumii. Întotdeauna am crzut că suntem parte dintr-o mare mişcare a umanităţii numită democraţie, care presupune căutarea libertăţii, şi că această credinţă ne-a dat tărie în urmărirea ţelului nostru. Dar aşa cum am început să ne pierdem încrederea în viitor, la fel am început să închidem uşa trecutului.

Într-o naţiune care era mândră de munca grea, tăria legăturilor de familie, de comunităţile apropiate şi de credinţa noastră în Dumnezeu, prea mulţi tind să venereze egoismul şi consumul. Valoarea umană nu mai este definită de ceea e face un om, ci de ceea ce posedă. Dar am descoperit că posesia lucrurilor şi consumul nu ne satisface our longing for meaning. Am învăţat că goana după bunuri materiale nu poate umple golul din vieţile care nu au încredere sau scop.

Simptomele acestei crize a spiritului american sunt peste tot în jurul nostru, Pentru prima dată în istoria ţării noastre, majoritatea poporului crede că următorii 5 ani vor fi mai răi decât cei 5 care au trecut. Două treimi din cetăţeni nici măcar nu mai votează. Productivitatea muncitorilor americani este în scădere, şi bunăvoinţa americanilor de a economisi pentru viitor e cea mai scăzută printre toate popoarele occidentale.

După cum ştiţi, există o lipsă de încredere tot mai mare faţă de guvern şi faţă de biserici, şi faţă de şcoli, şi faţă de presă şi de alte instituţii. Acesta nu e un mesaj îmbucurător, dar este adevărul şi este un avertisment.

Aceste schimbări nu au apărut peste noapte. Ele au venit graduat în ultima generaţie, ani în care am fost loviţi de multe şocuri şi tragedii.

Eram siguri că naţiunea noastră a fost o naţiune a alegerilor, nu a asasinatelor politice, până la uciderea lui John Kennedy, Robert Kennedy şi a lui Martin Luther King, Jr. Ni s-a spus că armatele noastre au fost întotdeauna invincibile şi cauzele pentru care am luptat au fost întotdeauna drepte, până când am suferit agonia din Vietnam. Am respectat instituţia prezidenţială ca un loc de onoare, până la scandalul Watergate.

Ne amintim că expresia "sună ca un dolar" era o expresie pentru siguranţa deplină, până când 10 ani de inflaţie au zguduit dolarul şi economiile noastre. Am crezut că resursele naţiunii noastre sunt nelimitate până în 1973 când a trebuit să facem faţă dependenţei crescute de petrol importat.

Aceste răni sunt încă foarte adânci. Ele nu au fost niciodată vindecate.

Căutând o ieşire din această criză, poporul nostru s-a îndreptat către Guvernul federal şi l-a găsit izolat faţă de curentul principal al vieţii naţionale. Washington, D.C., a ajuns o insulă. Prăpastia dintre guvern şi cetăţeni nu a fost niciodată atât de adâncă. Poporul aşteapă răspunsuri sincere, nu răspunsuri uşuare; o conducere clară, nu declaraţii false şi evazive ca de obicei.

Ceea ce se vede adesea la Washington şi oriunde în ţară este un sistem de guvernare care pare incapabil de acţiune. Se vede un Congres răsucit şi tras în toate direcţiile de sute de puternice interese financiare .

Vedeţi fiecare poziţie extremă apărată până la ultimul vot, aproape până la ultima suflare de către un grup rigid sau altul. Adeseori vedeţi cum un plan echilibrat şi corect care cere sacrificii, puţin sacrificiu din partea tuturor, cum este abandonat ca un orfan fără suport şi fără prieteni.

Deseori vedeţi paralizie şi stagnare şi derivă. Nu vă place, şi nici mie nu-mi place. Ce putem face?

În primul rând, trebuie să privim adevărul în faţă şi atunci vor putea schimba cursul lucrurilor, Pur şi simplu trebuie să avem încredere unul în celălaltă, să avem încredere în capacitatea noastră de a ne guverna singuri, să avem încredere în viitorul acestei ţări. Redarea credinţei şi încrederii în America este acum cea mai importantă sarcină pe care o avem. Este o adevărată provocare pentru această generaţie de americani.

Unul dintre oaspeţii de la Camp David a spus-o astfel: "Trebuie să încetâm să ne plângem şi să începem să transpirăm, să încetăm să vorbim şi să începem să mergem, să încetăm să blestemăm şi să începem să ne rugă. Tăria de care avem nevoie nu va veni de la Casa Albă, ci de la fiecare casă din America."

Cunoaştem tăria Americii, Suntem puternici. Ne putem recâştiga unitatea. Ne putem recâştiga încrederea. Suntem moştenitorii generaţiilor care au supravieţuit unor ameninţări mult mai puternice şi mai înspăimântătoare decât cele cu care ne confruntăm acum. Părinţii noştri au fost bărbaţi şi femei puternice care au dat forma noii societăţii în timpul Marii Crize, care au luptat în războaiele mondiale şi care au făurit o nouă cartă a păcii mondiale.

Noi înşine suntem aceiaşi americani care doar cu 10 ani în urmă au trimis un om pe Lună. Noi suntem generaţia care şi-a dedicat dedicated our society to the pursuit of human rights and equality. Şi noi suntem generaţia care va câştiga războiul în problema energiei şi în acest proces vor reconstrui unitatea şi încrederea în America.

Suntem la un punct de răscruce în istoria noastră. Există două drumuri dintre care putem alege. Unul este drumul despre care v-am avertizat în această seara, e drumul care conduce la fragmentarea societăţii şi la egoism. Spre această cale se află o idee greşită de libertate, dreptul de a obţine avantaje pentru noi înşine din partea celorlalţi. Acest drum va fi unul al unui conflict constant între interese înguste şi se va sfârşi în haos şi imobilitate. Este în mod sigur un drum spre eşec.

Toate tradiţiile, toate lecţiile trecutului, moştenirea noastră, toate promisiunile de viitor ne conduc spre un alt drum - drumul bunul simţ şi al restaurării valorilor americane. Acest drum conduce către adevărata libertate a naţiunii noastre şi a noastră. Putem face primii paşi pe acest drum, începând să rezolvăm problema energiei.

Energia reprezintă testul imediat al capacităţii noastre a unii această naţiune, şi poate fi de asemenea tandard around which we rally. Pe câmpul de luptă al energiei, putem câştiga o nouă încredere pentru naţiunea noastră şi putem recăpăta controlul destinului nostru comun.

În mai puţin de 20 de ani am ajuns de la poziţia unei independenţe energetice la o poziţie în care aproape jumătate din petrolul pe care îl folosim provine din străinătate la preţuri din ce în ce mai mari. Dependenţa noastră excesivă de OPEC a luat deja o formă periculoasă pentru economia noastră şi pentur poporul nostru. Aceasta este cauza directă a cozilor lungi la care aţi stat ore în şir pentru benzină. Este cauza inflaţiei în creştere şi a şomajului cu care ne confruntăm. Această dependenţă intolerabilă de petrolul străin ne ameninţă independenţa economică şi siguranţa naţională.

Criza energetică este reală. Este o criză mondială. Este un pericol iminent la adresa naţiunii noastre. Acestea sunt fapte şi trebuie pur şi simplu să le facem faţă.

Ceea ce vă voi spune acum despre energie este simplu şi de o importanţă vitală.

Punctul unu. Voi desemna în această seară un scop precis pentru politica energetică a SUA. Începând cu acest moment, această ţară nu va mai folosi niciodată mai mult petrol de import decât a făcut-o în 1977 - niciodată! Începând de acum, fiecare creştere a cererii pentru energie va fi satisfăcută din producţia proprie şi din economisiri. Creşterea dependenţei noastre de petrolul importat va fi oprită şi mai apoi redusă de-a lungul anilor 1980. Propun scăderea dependenţei noastre de petrolul important la jumătate, până la sfârşitul anilor 1980 - ceea ce înseamnă o economisire de 4,5 milioane de barili pe zi.

Punctul doi: Pentru a asigura realizarea acestor obiective, voi folosi autoritatea mea prezidenţială pentru a fixa cote de import. Vă anunţ în această seară că pentru 1979 şi 1980, voi interzice intrarea în această ţară nici măcar a unui strop în plus faţă de aceste cote. Aceste cote vor asigura o reducere a importurilor dincolo de cele mai ambiţioase nivele pe care le-am fixat în summit-ul de la Tokyo.

Punctul trei: Pentru a ne da securitatea energetică, voi cere utilizarea celor mai mari fonduri şi resurse pe timp de pace din istoria noastră pentru ca America să-şi construiască propriile surse alternative de combustibil - din cărbune, din şisturi bituminoase, din biomasă, din gaze neconvenţionale, din energia solară.

Propun crearea unei corporaţii a siguranţei energetice care să conducă acest efort de a înlocui 2,5 milioane de barili de petrol importat pe zi până în 1990. Această corporaţii va controla 5 miliarde de dolari în titluri de valoare, şi în mod special aş vrea să fie într-o mică denominare astfel că americanii să poate investi direct în securitatea energetică a Americii.

Aşa cum o corporaţie similară care producea cauciuc sintetic ne-a ajutat să câştigăm al doilea război mondial, tot aşa vom mobiliza hotărârea şi capacitatea americană de a câştiga războiul energiei. Mai mult, voi trimite curând un proiect legislative Congresului pentru crearea primei bănci solare naţionale care ne va ajuta să atinge ţinta crucială ca 20% din energia noastră să provină din panouri solare până în 2000.

Aceste eforturi vor costa bani, mulţi bani, şi asta e motivul pentru care Congresul va trebui să taxeze profiturile mari fără întârziere. Vor fi bani bine cheltuiţi. Spre deosebire de miliardele de dolari pe care îi trimitem în ţări străine pentru a ne plăti petrolul, aceşti bani vor fi plătiţi de americani, pentru americani. Aceasta va duce de asemenea la scăderea inflaţiei şi a şomajului.

Punctul patru: Cer Congresului să promulge o lege care să oblige companiile publice să-şi reducă consumul de petrol cu 50% în următorul deceniu şi să folosească şi alţi combustibili, în special cărbune, cea mai abundentă sursă de energie a noastră.

Puncul cinci: Pentru a face absolut sigur că nimic nu va sta în calea atingerii acestor obiective, voi îndemna Congresul să creeze un minister al mobilizării energetice care, ca ministerul producţiei de război din cel de-al doilea război mondial, va avea responsabilitatea şi autoritatea pentru a evita întârzierile şi blocajele şi pentru a realiza proiectele cheie în domeniul energie.

Vom proteja mediu înconjurător. Dar dacă ţara va avea nevoie urgentă de o rafinărie sau de o conductă le vom construi.

Punctul şase: Propun un program de conservare strictă a energiei care să implice fiecare stat, fiecare district, fiecare oraş şi fiecare cetăţean american de rând în bătălia noastră a energie. Acest efort va permite să conservaţi energia în propriile dumneavoastră case şi vieţi la un preţ pe care vi-l puteţi permite.

Voi cere Congresului să-mi confere autoritatea de a raţionaliza benzina. Pentru conservarea energie, propun în seara asta un nou fond de 10 miliarde de dolari în următorii 10 ani pentru a dezvolta sistemul de transport public. Vă cer, pentru binele dumneavoastră şi pentru binele ţării să nu faceţi călătorii nenecesare, să folosiţi transportul public de câte ori puteţi, să vă parcaţi maşina o zi în plus pe săptămână, să respectaţi limitele de viteză şi să utilizaţi termostatele pentru a economisi combustibil. Fiecare act de conservare a energiei este mai mult decât un act de bun simţ, este un act de patriotism.

Ţara noastră trebuie să fie corectă faţă de cei mai săraci dintre noi, aşa că vom creşte ajutoarele acordate cetăţenilor nevoiaşi pentru a putea suporta creşterile de preţuri la energie. Adeseori ne gândim la conservarea energiei doar în termeni de sacrificiu. De fapt, cornvervarea energiei reprezintă modul cel mai puţin dureros şi mai direct de a reconstrui tăria naţiunii noastre. Fiecare litru de benzină pe care îl economisim reprezintă o nouă formă de producţie. Ne dă mai multă libertate, mai multă încredere şi mai mult control asupra vieţilor noastre.

Astfel, soluţia la criza energetică ne poate ajuta să rezolvăm şi criza spirituală a ţării noastre. Ea poate reaprinde sensul nostru de unitate, încrederea noastă în viitor, şi poate da ţării noastre şi tuturor cetăţenilor ei un nou sens, un nou scop.

Ştiţi că o putem face. Avem resursele naturale. Avem mai mult petrol în şisturile noastre decât mai multe Arabii Saudite. Avem mai mult cărbune decât orice altă ţară din lume. Avem cel mai înalt nivel tehnologic din lume. Avem cea mai pregătită forţă de muncă, cu geniu inovativ, şi eu sunt ferm convins că avem voinţa naţională de a câştiga acest război.

Nu vă promit că această luptă pentru libertate va fi uşoară. Nu promit un drum uşor de rezolvare a problemelor naţionale, adevărul e că singura cale de ieşire din criză necesită un efort prelungit. Dar ceea ce vă promit este că voi conduce această luptă şi voi asigura onestitatea şi echitatea. Şi mai presus de toate, voi acţiona:

Putem rezolva penuriile pe termen scurt mai eficace, şi o vom face; dar nu există soluţii pe termen scurt la problemele noastre majore. Pur şi simplu nu există nici un mod de a evita sacrificiul.

Peste 12 ore voi avea un nou discurs în Kansas City, unde voi explica mai pe larg programul naţional legat de energie. Aşa cum căutarea de soluţii pentru penuriile de energie ne-au arătat care sunt problemele adânci ale naţiunii noastre, la fel voinţa de a lucra pentru a rezolva aceste probleme energetice ne va întări şi ne va ajuta să rezolvăm aceste probleme mai adânci.

Voi continua să călătoresc de-a lungul ţării şi să ascult poporul Americii. Mă puteţi ajuta să dezvolt o agendă naţională pentru anii 1980. Vă voi asculta şi voi acţiuna. Vom acţiona împreună.

Acestea au fost promisiunile mele făcute cu trei ani în urmă, şi intenţionez să le ţin.

Încetul cu încetul putem şi trebuie să reconstruim încrederea. Putem cheltui până când vom epuiza toată trezoreria, şi putem mobiliza toate minunile ştiinţei. Dar vom reuşi doar dacă vom utiliza cele mai mari resurse ale noastre - poporul american, valorile americane şi încrederea în America.

Puterea Americii stă în resursele nemărginite ale poporului nostru. În zilele ce vor veni, să ne refacem tăria în lupta pentru o naţiune independentă energetic.

În încheiere, vă spun: Voi face tot ceea ce pot, dar nu o voi face singur. Faceţi-vă auzită vocea. De fiecare dată când aveţi şansa, spuneţi ceva bun despre ţara noastră. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi pentru binele acestei ţări, este timpul să ne strângem mâinile pentru America. Să ne unim pentru o renaştere a spiritului american. Lucrând împreună într-o credinţă comună, nu putem eşua.

Vă mulţumesc, şi vă urez noapte bună!
--------------------------------------------------------------------------------

NT: Din păcate, America nu a ales drumul propus de Jimmy Carter. A ales celălalt drum - al consumismului şi al egoismul... un drum care o poate duce în prăpastie - nu înainte de a trage după ea întreaga lume...

Gheorghe Zamfir va actiona in judecata ...

Saptamana trecuta, regele naiului Gheorghe Zamfir s–a aflat la Chisinau, la invitatia poetului Grigore Vieru. Cu acest prilej Gheorghe Zamfir a mers sa–si vada terenul de 1100 de metri, din centrul capitalei, al carui proprietar este din 1990. Locul destinat constructiei unei scoli de nai pentru copiii superdotati, al carui fondator urma sa devina Zamfir, a fost vandut in 2004, fara a fi intrebat detinatorul legitim al terenului. Maestrul ne–a declarat ca va actiona in judecata Primaria Chisinau, iar daca nu va obtine castig de cauza, va apela la CEDO si la ONU.

— Maestre, din anii '70, inceputul exilului Dvs., Franta v–a fost la picioare, dupa cele 45 de reprezentatii la Teatrul Montparnasse. Cu milioane de discuri vandute, cu elogii din partea tuturor statelor lumii, ce va face sa va consumati atat de mult in chestiunea Basarabiei?

— Intotdeauna cand sunt chemat in Basarabia, vin la apel. In 1990, cand am venit din exilul meu teribil de 30 de ani, am ajuns prin Moscova. Era prima data cand aterizam la Chisinau. Nu stiu daca sefii de state au fost primiti aici asa ca mine. De la avion erau numai cosuri de flori... De atunci a inceput epopeea zamfiriana in Basarabia. In timpul celor cinci concerte la Chisinau s–a produs ceva inimaginabil. Plangeam eu, plangea sala. Spectatorii refuzau sa plece din sala. Concertele se terminau dupa orele 24.00. Era iarna, iar lumea pleca pe jos acasa. A fost magnific. N–am trait asemenea momente in toata gloria mea terestra. Atunci am inteles si eu sensul gandirii basarabene si sufleteste m–am atasat mult de acest loc, incat am sentimentul ca m–am nascut aici. Am fost onorat cu diverse titluri: Profesor de onoare la Conservator, Cetatean de onoare al orasului. Am fost decorat cu Ordinul Eminescu. Am fost numit Membru de onoare al Uniunii Compozitorilor, ceea ce, in Romania, nu s–a intamplat decat acum doi ani.

— Inca din anul 1990 intentionati sa fondati o scoala de nai pentru copiii superdotati din Moldova. La ce etapa e acest proiect?

— Nu am sa renunt niciodata la ideea fondarii la Chisinau a unei institutii de nai de care sa beneficieze copiii superdotati din Basarabia. Pe cand primar de Chisinau era dl Dobre, la initiativa Ministerului Culturii, cu dl Ion Ungureanu ministru, mi s–a oferit un teren de 1100 de metri patrati pe str. V. Micle 11, in vecinatatea Teatrului "M. Eminescu". Dupa ce am devenit cetatean de onoare al acestui municipiu, CMC a votat unanim sa–mi fie acordat acel teren. Decizia a fost luata in baza principiului universal, potrivit caruia, in toata lumea, cetatenii de onoare au dreptul la o casa in orasele respective. Pe acel loc, cand as fi avut banii necesari, urma sa fie construita scoala de nai pentru cei mai talentati copii. Preotii au sfintit locul destinat. S–a cantat, s–au ars lumanari pe acel fundament, ca in aceste zile sa gasesc acolo o cladire a companiei ‚Moldcell". Am aflat ca, in 2004, autoritatile locale, fara a studia istoria locului si fara a–mi cere acordul, au vandut terenul companiei respective. In curand voi actiona in judecata Primaria, eventual, voi apela la CEDO sau la ONU.

— De ce in mediul artistic se discuta despre o tragedie a lui Zamfir, neinteles si chiar marginalizat?

— Am suferit ca un martir, pentru ca am spus adevarul de ordin social, politic, cultural in toate perioadele. Am spus ca Iliescu a fost cea mai mare calamitate pentru Romania din ultimii 50 de ani, avand trei mandate consecutive. Gratie acestui succes absolut, a pus tot arsenalul securist si de spionaj kgb–ist in slujba lui. M–au lichidat la toate nivelurile. Sunt un om cu care se poate discuta si coopera. Au scos asupra mea tot felul de barfe si calomnii, inimaginabile: ca as fi nebun, ca as fi imprevizibil sau capabil de orice, ca ratez concerte, ca nu ma achit de obligatiile artistice, ca nu mai pot sa cant. Daca Dumnezeu ma va tine pana la 90 de ani, si atunci am sa suflu in nai, am sa scriu si am sa compun.

— Banuiesc ca s–a mai schimbat situatia in ultimul timp...

— In ultimul an s–au mai produs niste schimbari, dar nu atat de notabile in ceea ce priveste situatia mea. Pentru mine, anii 1990 au fost o perioada naucitoare. Ma simteam exilat in propria tara. Telefoanele mele au fost ascultate din 1967. Se fac 40 de ani de cand sunt urmarit si pus pe tusa. Ceausescu nu m–a pus pe tusa, eu fiind atunci un tanar cu atitudine. Desi stabilit in Franta, veneam deseori in Romania, cu exceptia celor 8 ani teribili de exil, care m–au marcat enorm: 1982–1990. Cand m–am intors, speram ca, in sfarsit, Romania s–a eliberat. Am crezut cu toata forta mea. Acasa, m–am pus de unul singur impotriva tuturor. Nu am avut nici o sustinere din partea artistilor. Am sperat ca voi gasi ecouri in sufletele unor oameni. M–am inselat enorm, crezand ca un artist nu poate sa insele.

— De ce mesajele Dvs. v–au lasat indiferenti colegii, iar factorii decizionali reactionand atat de agresiv?

— Am avut un mesaj de armonie, de pace, de salvare a tarii. Astfel, m–am pus impotriva lor, crezand ca venind cu un bagaj recunoscut in Romania ca fiind unul de glorie, de mit si de legenda, voi fi respectat, cel putin. Dupa ce am invins de unul singur, in 30 de ani, eram convins ca Romania va merge spre o Europa democratica din care veneam. Aparusem in tara mea cu o democratie franceza in cap, sperand ca aceasta se va instaura treptat si la noi. Or, Constitutia franceza este una dintre cele mai democratice din Europa. Dupa modelul ei, in 1923, ne–am elaborat propria constitutie. Acasa, insa, am gasit toata cacealmaua si minciuna odioasa, pusa pe taraba impotriva poporului si a tot ce era democratic de catre Iliescu. Mi–a parut enorm de rau ca am revenit.

— Afirmati ca nu mai exista o voce civica a artistilor?

— Care voce? Noi traim prin impresia colapsului romanesc, care poate fi salvat de mirajul american si occidental. Aceasta idee este una utopica.

— Afirmati ca ar persista o criza a simtirii romanesti in tara si in diaspora?

— Aceasta nu este o criza, ci o cadere absoluta. Cand cazi intr–o agonie de moarte, nu mai e criza. Nu vedem decat filme cu agresiuni, mitraliere, sex si droguri. Romania stia ce–i drogul intre anii `70 — `90? Traim intr–o lume nebuna care spune ca Zamfir e nebun.

— Nu putem nega existenta artei veritabile in Romania, a politicilor culturale menite sa sprijine institutiile culturale, artistii...

— Exista, pentru ca aceasta este arta de sapte milenii. Tot ce a fost realizat in sapte milenii, nu poate fi ras in 15 ani. Nu vedeti ce emisiuni se dau la televiziune, in care muzica romaneasca este comparata cu folclorul? O muzica care este de 50 de ani sau de 70 de ani, cum poti s–o compari cu un folclor de 7000 de ani? Vin fetite cu minijupe — locomotive nationale. Traim caderea vertiginoasa a traditiilor noastre. Tinerii se iubesc pe la discoteci cu sticla de votca in buzunar. Daca satul cade, folclorul cade.

— De ce credeti ca Romania postdecembrista a deraiat de la cursul sperat al democratiei?

— Romania este pusa intr–un colimator mondial. Este pusa pe o schema anumita de schimbare totala, pentru ca, se stie, Romania este infinit de bogata spiritual si ca poate face multe in ceea ce priveste salvarea Europei in plan spiritual.

— Mult discutata integrare in UE, mai poate fi pusa la indoiala ?

— Este un lucru formal. Romania a fost in Europa din toate timpurile. Romania a fost Europa, in primul rand. Pe timpul lui Burebista si Decebal, eram cea mai mare intindere de pamant in Europa. Integrarea in institutiile europene este pozitiva prin faptul ca vom primi ajutoare materiale, pe care altfel nu trebuia sa le primim. Cu aceste fonduri externe se doreste remedierea situatiei precare a satului romanesc. La ce nivel? Satul romanesc mai exista doar prin voia lui Dumnezeu. Taranul, de fapt, este o fantoma. Am plans vara trecuta cand am traversat in Teleorman o zona rurala. Exista un sat acolo, parasit de tarani. Casele sunt goale, caini nu mai exista si oamenii umbla bezmetici pe la baruri. Nici un fel de opinie... Cum sa nu castige Iliescu?

— Totusi, in Occident, ansamblul drepturilor omului se respecta intr–o masura incomparabil mai mare decat in statele noastre...

— Care drepturile omului? Liberte, egalite, fraternite? Cand ies din bloc, zilnic vad un aurolac caruia ii dau de pomana, ceea ce inseamna ca el are un salariu asigurat numai din ceea ce–i dau eu. El este egal cu mine sau eu sunt egal cu el, din moment ce el asteapta bucatica de la mine? In tarile europene este camuflat totul. Tragedia este in interior. Credeti ca europenii sunt fericiti? Introducerea monedei euro a fost o cacealma. In Franta, kilogramul de cirese care–l cumparai cu trei franci, acum 5–10 ani, il cumperi cu 7 euro. Este mai scump de doua–trei ori decat inainte.

Si in plan spiritual e saracie. Bisericile sunt goale in Occident. Numai la noi oamenii mai vin la biserica, caci singura speranta este credinta. In ultimii 15 ani, in Romania s–au construit 2000 de biserici, ceea ce nu s–a intamplat in nici o tara de pe glob.

— Ce faceti in prezent ca sa mai scapati de regrete?

— Imi pare rau ca am revenit, dar unde sa ma duc? Nu mai sunt profesor la Universitatea de Muzica din Bucuresti. Nu au mai vrut sa fiu. Am fost inlocuit cu niste tineri fara scoala de nai. Clasa de nai, organizata de mine, a fost desfiintata. Din cauza numeroaselor memorii, adresate functionarilor, am fost pedepsit. Acum sunt somer. Alte mijloace de existenta nu am. Instrumentele mele muzicale sunt pastrate de prieteni. De 7–8 ani nu–mi mai ating pianele, pentru ca nu am unde sa le tin. In apartamentul infernal din zona Garii de Nord, nu am unde sa ma misc.

— E o situatie paradoxala: de trei ori ati fost invitatul de onoare al Papei Ioan Paul al II–lea si al imparatesei Japoniei, iar acasa sunteti un mare singuratic...

— In Japonia sunt tratat ca un superstar. Pozele mele in Tokio erau inalte cat patru etaje, alaturi — Alain Delon, Paul Moria, o vedeta franceza, care facea concerte magnifice cu orchestre uriase. Important este ce se intampla acum cu mine in Romania. Sper ca ultima solutie sa nu fie cantatul prin restaurante si pe la nunti.

— Cum regasiti R. Moldova?

— Cu aceeasi dragoste infinita care v–o port. Gasiti in mine acelasi luptator, acelasi partizan, inarmat cu toate armele posibile de reusita in unirea cu tara. Aceasta va fi forta unica a Romaniei — sa aiba Basarabia si Bucovina, caci sunt parti ale tarii. Europenii au nevoie de noi, nu noi de Europa. Nu noi avem nevoie de banii lor si de bogatia lor, ei au nevoie de bogatia noastra spirituala, de pamantul nostru roditor, de piata noastra de desfacere.

— Cum apreciati eforturile privind schimburile culturale intre tarile noastre?

— Ma bucura nivelul de cultura al basarabenilor, mentinut in toti anii bolsevismului, comunismului si dupa anii `90. Moldova si–a pastrat traditiile. Exista acea nostalgie a patriei intregi. Aceasta nostalgie dupa o tara bogata care exista si nu exista in realitate.

— Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta–n poarta…

— Exact asa se intampla. Cred in puterea spirituala a Basarabiei. Cea mai mare forta a unei natiuni este forta spirituala. Cand a venit dl Basescu la putere, primul juramant este sa respecte valorile spirituale ale poporului. Am multa speranta. M–am bucurat enorm la Chisinau sa–l revad pe Grigore Vieru si fastul cu care i–a fost sarbatorita aniversarea. Cred ca este cel mai mare poet, dupa Eminescu, deoarece ca si Eminescu a stat pe baricade, contribuind la proclamarea limbii romane ca limba nationala definitiva. Vieru ramane un luptator si un aparator al limbii si al natiunii care trece prin momente grele. Il admir pe marele naist Vasile Iovu, unul dintre oamenii mari si puri. Am fost fericit sa stiu ca aici exista o catedra de instrumente populare la Academia Nationala de Muzica si ca nimeni nu s–a atins de acest sacru al nostru care este folclorul instrumental si vocal. Nu voi renunta niciodata la ideea infiintarii la Chisinau a unei scoli de nai.

Interviu realizat de Angelina OLARU

Acuzat de antisemitism, Gheorghe Zamfir nu a putut intra in Israel

Acuzat de antisemitism, Gheorghe Zamfir nu a putut intra in Israel

BUCURESTI - Cunoscutul artist roman Gheorghe Zamfir nu a putut intra in Israel, joi 21 noiembrie, si a fost nevoit sa isi anuleze concertele pentru ca nu avea permis de munca, a anuntat purtatorul de cuvint al Ministerului de Interne israelian, citat de publicatia Jerusalem Post. Naistul roman a fost intors din drum pentru ca nu avea permis de munca, a spus Tova Ellison, care a adaugat ca evreii romani din Israel au facut lobby puternic impotriva lui Zamfir din cauza unor asa-zise declaratii antisemite si a negarii Holocaustului in Romania. Totusi, Israelul sustine ca nu acest lobby a determinat intoarcerea naistului roman din drum. "Gheorghe Zamfir nu a cerut nici un permis de munca, prin urmare acuzatiile ce i s-au adus nu au fost verificate de autoritatile israeliene si nu au nimic de a face cu incidentul de joi", a spus Tova Ellison. In timp ce purtatorul de cuvint israelian sustine ca Zamfir va cere permis de munca si "se pare ca il va primi", reprezentantul agentiei romane de impresariat care se ocupa de artist spune ca initiativa unor concerte in Israel a fost anulata. "De vina este agentia din Israel, care trebuia sa faca toate demersurile pe linga autoritati pentru ca artistii sa sustina concertele. Era vorba de zece concerte, apoi de cinci si, in fine, au ramas trei. De o luna Israelul a introdus acte suplimentare, inclusiv un asa-zis permis de munca, iar agentia trebuia sa le obtina. Noi vom inceta colaborarea si ne-am hotarit sa cerem daune morale", a declarat Gabi Stancu. "Din grupul care ar fi trebuit sa intre in Israel joi, singura persoana careia autoritatile i-ar fi permis intrarea era sotia evreica a lui Gheorghe Zamfir", scrie Jerusalem Post. Organizatorul concertelor din Israel, Nanssi Brandes, a sustinut ca situatia din Tel Aviv a avut la baza o incercare de santaj. Brandes a declarat ca Zeev Schvartz, presedintele Asociatiei Israelienilor Originari din Romania (HOR), l-a contactat propunindu-i un tirg: sa i se dea cite un dolar din fiecare bilet vindut si nu vor mai exista probleme pentru Zamfir. Memorialul Holocaustului l-a acuzat pe Gheroghe Zamfir de atitudine antisemita.
Pe de alta parte, Organizatia Invalizilor de pe Urma Holocaustului a amenintat ca va inainta apel la Tribunalul Suprem si ca va face demonstratii in salile de spectacol daca vor avea loc concertele lui Zamfir, care s-a facut cunoscut nu numai ca artist, ci si prin declaratiile sale antisemite si negarea Holocaustului. Gheorghe Zamfir a anuntat pe 27 noiembrie ca va depune un protest oficial la Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei cu privire la ce i s-a intimplat la sfirsitul saptamanii trecute. (DIVERS)