Address by His Excellency Dr. Mahmoud Ahmadi-Nej ad President of the Islamic Republic of Iran
before the 61 st Session of the General assembly New York, 19 September 2006
Madam President,Distinguished Heads of State and Government, Distinguished Heads of Delegation, Excellencies, Ladies and Gentlemen
I praise the Merciful, All-Knowing and Almighty God for blessing me with another opportunity to address this Assembly on behalf of the great nation of Iran and to bring a number of issues to the attention of the international community. I also praise the Almighty for the increasing vigilance of peoples across the globe, their courageous presence in different international settings, and the brave expression of their views and aspirations regarding global issues. Today, humanity passionately craves commitment to the Truth, devotion to God, quest for Justice and respect for the dignity of human beings. Rejection of domination and aggression, defense of the oppressed, and longing for peace constitute the legitimate demand of the peoples of the world, particularly the new generations and the spirited youth, who aspire a world free from decadence, aggression and injustice, and replete with love and compassion. The youth have a right to seek justice and the Truth; and they have a right to build their own future on the foundations of love, compassion and tranquility. And, I praise the Almighty for this immense blessing. http://i.am/ jah/truth.htm Madame President, Excellencies, What afflicts humanity today is certainly not compatible with human dignity; the Almighty has not created human beings so that they could transgress against others and oppress them. By causing war and conflict, some are fast expanding their domination, accumulating greater wealth and usurping all the resources, while others endure the resulting poverty, suffering and misery. Some seek to rule the world relying on weapons and threats, while others live in perpetual insecurity and danger. Some occupy the homeland of others, thousands of kilometers away from their borders, interfere in their affairs and control their oil and other resources and strategic routes, while others are bombarded daily in their own homes; their children murdered in the streets and alleys of their own country and their homes reduced to rubble. Such behavior is not worthy of human beings and runs counter to the Truth, to justice and to human dignity. The fundamental question is that under such conditions, where should the oppressed seek justice? Who, or what organization defends the rights of the oppressed, and suppresses acts of aggression and oppression? Where is the seat of global justice? A brief glance at a few examples of the most pressing global issues can further illustrate the problem. A. The unbridled expansion of nuclear, chemical and biological weapons Some powers proudly announce their production of second and third generations of nuclear weapons. What do they need these weapons for? Is the development and stockpiling of these deadly weapons designed to promote peace and democracy? Or, are these weapons, in fact, instruments of coercion and threat against other peoples and governments? How long should the people of the world live with the nightmare of nuclear, biological and chemical weapons? What bounds the powers producing and possessing these weapons? How can they be held accountable before the international community? And, are the inhabitants of these countries content with the waste of their wealth and resources for the production of such destructive arsenals? Is it not possible to rely on justice, ethics and wisdom instead of these instruments of death? Aren't wisdom and justice more compatible with peace and tranquility than nuclear, chemical and biological weapons? If wisdom, ethics and justice prevail, then oppre! ssion and aggression will be uprooted, threats will wither away and no reason will remain for conflict. This is a solid proposition because most global conflicts emanate from injustice, and from the powerful, not being contented with their own rights, striving to devour the rights of others. People across the globe embrace justice and are willing to sacrifice for its sake.....
Tuesday, February 20, 2007
Wednesday, February 07, 2007
“OMUL ROMANESC SI-A PIERDUT REPERELE…”
PARINTELE ARHIMANDRIT IUSTIN PARVU:
Sub un soare zgarcit, abia furisat peste dunga muntilor, cateva zeci de credinciosi isi asteapta randul la Parintele Iustin. Marele duhovnic de la Petru-Voda, socotit un urmas al Parintelui Cleopa, spovedeste si cate 12 ore pe zi. Pletele si barba albe il fac sa para un sfant pogorat din icoane, insa umerii stransi, ca pentru a sprijini nevazute poveri, vadesc in el omul de langa noi. Se trezeste o data cu roua diminetii si in zilele obisnuite asculta si povatuieste cam o suta de crestini, iar la sfarsit de saptamina primeste si pana la doua sute de oameni. Fireste, doar o parte dintre ei ii sunt fii duhovnicesti. Pe acestia ii spovedeste, le da canon spre indreptare, ii impartaseste. Restul vin la el doar pentru «un sfat». Truda aceasta zilnica nu-l impiedica sa slujeasca in biserica 3-4 ore pe noapte. Mananca putin, doar seara. Iar somnul ii este un dusman caruia ii face mici concesii numai din cand in cand. Asa a ajuns la 88 de ani…
Dupa ceasuri intregi de astepare, am ajuns la Parintele Iustin. Ne-a primit intr-un soi de hol ingust, intre doua chilii, potrivit pentru o discutie scurta, nu pentru taifas. Desi a facut ani grei de inchisoare sub comunisti si a devenit o legenda vie a credintei, n-are vreme si nici nu vrea sa vorbeasca despre sine. Crede ca e mai degraba nevoie sa atraga atentia asupra descrestinarii de care sunt pascuti romanii, desi n-a incetat nici o clipa sa creada in viitorul acestui neam...
Parinte, cum sunt astazi romanii ortodocsi, fata de cum erau odinioara?
Dupa ce au fost pusi la grea incercare de ateismul comunist, romanii s-au mai stricat in ultimii ani, s-au lasat in voia unei libertati nebune, care-i duce la atitudini necrestinesti sau chiar anticrestine. Omul romanesc si-a pierdut reperele si a rasturnat scara de valori. Ba mai mult: a devenit tot mai nepasator cu sufletul lui, cu lumea in care traieste. De fapt, era pe undeva de asteptat, dupa o jumatate de secol de comunism… Dar daca raul de ieri era mai fatis, raul de azi este mai perfid…
Erau mai buni crestini romanii in regimul comunist ?
Se stie ca, atunci cand e persecutat efectiv, omul e mai treaz si mai credincios, isi da mai repede seama ca nadejdea o gasesti numai la Dumnezeu.
De ce spuneti ca romanii sunt mai nepasatori azi din punct de vedere religios ?
Pentru ca multi dintre cei care merg la biserica o fac numai formal, fara sa-si planga pacatele si fara sa caute indreptarea cu adevarat. De pilda, cand vin la biserica de Inviere, multi se limiteaza la a-si sfinti ouale rosii si cozonacii, sau sa ia lumina; apoi pleaca inainte de sfarsitul slujbei. Nu inteleg nimic din aceasta sarbatoare si nici sufletele lor nu se bucura intr-adevar. A ramas doar asa, ca un obicei, fara acoperire in credinta si in faptele credintei, fara efecte concrete in viata si in inima lor.
E neamul nostru ortodox in primejdia de a-si pierde credinta si identitatea, ba chiar, cum zic unii, de “a iesi din istorie”?
Pai ce este un neam? Neamul este legatura celor din trecut, prezent si viitor. Fiecare natiune este asezata de catre Dumnezeu si, cum spune legenda, fiecare neam si-a luat partea de pamant care i-a fost data. Ca de obicei, romanul a venit ceva mai la urma sa se plangã la Sf. Petru ca a ramas fara loc de asezare; si atunci Dumnezeu i-a dat gradina Sa cea mare, ca de aceea am fost si suntem o tara ravnita de toti. Si ne-am obisnuit sa traim simplu, infratiti cu tot ce ne inconjoara, din frumusetea si din bogatia ei fireasca. Dar vremurile se schimba, vin ispitele, vin provocarile... Neam de pastori si de agricultori, romanul nu este facut sa invarta surubul in fabrica, sa indoaie metalele in ateliere. Profilul sau s-a deformat treptat, iar acum romanul nici agricultor nu mai este, nici pastor, dar nici industrias, nici negustor. E mai degraba ca un om lepadat de soarta, ajuns mana ieftina de munca, sluga pe la bogatii lumii, adeseori instrainat de sine si de ai lui. Vedeti, aici e problema, aici se pierde legatura de neam. Un neam trebuie sa existe intr-o continuitate, intr-o unitate, sa fie legat de o iubire, sa fie luminat de o credinta. Noi stam tot mai prost si cu traditia, si cu unitatea, si cu iubirea, si cu credinta. Ne paste uitarea, ne paste dihonia, ne paste sminteala, ne paste deznadejdea. De aceea, trebuie rugaciune multa, trebuie redescoperita cu adevarat viata intru Hristos, ca in El e si Unitate, si Dragoste, si Adevar. Altminteri – vai si de neamul acesta!
Deci suntem un neam care s-a imbolnavit si are nevoie urgenta de vindecare, dar nu pe cai materiale, ci pe cai duhovnicesti?
Da, cam asa este. E ca o boala sau ca o ratacire. Am mai spus-o si altadata: stiti cu ce seamana astazi poporul roman? Seamana cu poporul evreu in cei 40 de ani de ratacire prin pustie, cand a iesit din robia egipteana si s-a indreptat catre Pamantul Fagaduintei. Prin ce n-a trecut bietul nostru popor in ultima suta de ani? A trecut prin toate primejdiile, persecutiile si nenorocirile, incepand din 1917, cu revolutia bolsevica din Rusia invecinata, cu amandoua razboaiele mondiale, cu tot calvarul comunist si neocomunist! Nu numai noi, ci intreg Rasaritul acesta ortodox, cei 36 de milioane de ucenici ai crestinismului din Balcani si intreaga Rusie sunt poporul evreu in cei 40 de ani de ratacire prin pustie. Sunt acum vremuri de mare zbucium, in cautarea unei reasezari. Ne apasa saracia, foametea, plecarea tinerilor, pribegi dupa o bucata de paine, ba chiar a intelectualilor nostri, expusi la cele mai umilitoare ascultari si munci pentru un ban pe care sa-l aduca acasa, ca sa-si poata hrani copiii. Ei bine, romanii acestia care plang dupa mamele lor de-acasa, care nu mai au o sarbatoare, nu mai au o duminica, sunt robii tuturor injosirilor si necredintelor, ai tuturor paganismelor turcesti si arabe. Nu vedeti ca am ajuns cersetori ai Europei si ai lumii intregi? Cu atata framantare, umilinta si durere, cum sa nu-ti vina in minte comparatia aceasta, cu poporul iudeu ratacind dupa Tara Fagaduintei? Dar in Tara Fagaduintei bagati de seama ca n-au intrat decat cei nascuti si crescuti sub semnul libertatii, care isi lasasera toate amintirile in urma, in casa robiei. La fel si astazi, doar cei care isi vor lasa toate amintirile din perioada comunista in urma, doar aceia vor trece in noua „Tara a Fagaduintei”, doar aceia se vor salva cu adevarat, cand va voi si va da Dumnezeu. Cat va dura starea aceasta de acum, nu stiu sa spun; Dumnezeu stie. Ma tem insa ca atat cat a durat stricaciunea, tot cam atat va dura si refacerea noastra moral-spirituala.
Din pacate, o intreaga civilizatie aproape antihristica se interpune intre noi si orice liman al fagaduintei: nu e mai e un pustiu, ci un balci al desertaciunilor. Chiar sfintia voastra spuneati intr-un alt interviu ca ne confruntam „cu o disparitie totala a vietii spirituale, cu decaderea omului, cu animalizarea lui”. Ca dupa ce a decretat ca „Dumnezeu a murit”, omul contemporan face si el toate eforturile sa se sinucida, cu o inventivitate si cu o incapatanare de-a dreptul diabolice. Mai poti razbi printre atatea rele, cand nici tu nu te simti prea bine?
Poti, putem, daca, intr-adevar, „cu noi este Dumnezeu”. Intr-un fel, stiti ce sunt toate aceste rele? Poate parea paradoxal, dar ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sanatatea noastra sufleteasca. Cu cat un popor este mai incercat, cu cat este mai expus la impilari si ispitiri de tot felul, cu atat poporul acela are sansa de a fi mai intelept si mai destoinic in a invinge iadul. Sa ne rugam la Dumnezeu sa invatam din incercari, sa ne calim in suferinte, caci rabdarea inteleapta si pana la capat este mantuitoare, dupa cuvantul lui Hristos.
Si stapanirilor sa ne supunem?
Da, dar numai pana unde stapanirea nu incalca poruncile lui Dumnezeu. Cum sa va spun mai bine? Ma supun pastorului care intra si iese pe usa, asa zicand. Cat despre cel care intra ca furul pe aiurea, chiar si prin altar, si prin scoala, prin carciumi, prin droguri, prin homosexualitate, prin toate faradelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, nu trebuie si n-am voie sa-l ascult. Noi, care avem raspundere, ce facem? Il lasam pe Hristos ca sa cadem la pace cu Antihristul? Sa nu fie!
In orice caz, trebuie sa fie mult mai greu sa-ti indeplinesti menirea de duhovnic in astfel de vremuri…
Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista suvoiului tot mai urias de pacate care vine inspre el prin gurile credinciosilor. Traim adesea experiente cum n-au mai avut oamenii de pana acum. Ca duhovnic si sfatuitor, afli atatea grozavii ca obosesti si risti sa devii intr-un fel insensibil. In ciuda acestora toate, trebuie insa sa-ti pastrezi echilibrul si sa lucrezi asupra oamenilor cu aceeasi puritate a Duhului. Iar Dumnezeu plineste unde tu nu mai prididesti.
Sub un soare zgarcit, abia furisat peste dunga muntilor, cateva zeci de credinciosi isi asteapta randul la Parintele Iustin. Marele duhovnic de la Petru-Voda, socotit un urmas al Parintelui Cleopa, spovedeste si cate 12 ore pe zi. Pletele si barba albe il fac sa para un sfant pogorat din icoane, insa umerii stransi, ca pentru a sprijini nevazute poveri, vadesc in el omul de langa noi. Se trezeste o data cu roua diminetii si in zilele obisnuite asculta si povatuieste cam o suta de crestini, iar la sfarsit de saptamina primeste si pana la doua sute de oameni. Fireste, doar o parte dintre ei ii sunt fii duhovnicesti. Pe acestia ii spovedeste, le da canon spre indreptare, ii impartaseste. Restul vin la el doar pentru «un sfat». Truda aceasta zilnica nu-l impiedica sa slujeasca in biserica 3-4 ore pe noapte. Mananca putin, doar seara. Iar somnul ii este un dusman caruia ii face mici concesii numai din cand in cand. Asa a ajuns la 88 de ani…
Dupa ceasuri intregi de astepare, am ajuns la Parintele Iustin. Ne-a primit intr-un soi de hol ingust, intre doua chilii, potrivit pentru o discutie scurta, nu pentru taifas. Desi a facut ani grei de inchisoare sub comunisti si a devenit o legenda vie a credintei, n-are vreme si nici nu vrea sa vorbeasca despre sine. Crede ca e mai degraba nevoie sa atraga atentia asupra descrestinarii de care sunt pascuti romanii, desi n-a incetat nici o clipa sa creada in viitorul acestui neam...
Parinte, cum sunt astazi romanii ortodocsi, fata de cum erau odinioara?
Dupa ce au fost pusi la grea incercare de ateismul comunist, romanii s-au mai stricat in ultimii ani, s-au lasat in voia unei libertati nebune, care-i duce la atitudini necrestinesti sau chiar anticrestine. Omul romanesc si-a pierdut reperele si a rasturnat scara de valori. Ba mai mult: a devenit tot mai nepasator cu sufletul lui, cu lumea in care traieste. De fapt, era pe undeva de asteptat, dupa o jumatate de secol de comunism… Dar daca raul de ieri era mai fatis, raul de azi este mai perfid…
Erau mai buni crestini romanii in regimul comunist ?
Se stie ca, atunci cand e persecutat efectiv, omul e mai treaz si mai credincios, isi da mai repede seama ca nadejdea o gasesti numai la Dumnezeu.
De ce spuneti ca romanii sunt mai nepasatori azi din punct de vedere religios ?
Pentru ca multi dintre cei care merg la biserica o fac numai formal, fara sa-si planga pacatele si fara sa caute indreptarea cu adevarat. De pilda, cand vin la biserica de Inviere, multi se limiteaza la a-si sfinti ouale rosii si cozonacii, sau sa ia lumina; apoi pleaca inainte de sfarsitul slujbei. Nu inteleg nimic din aceasta sarbatoare si nici sufletele lor nu se bucura intr-adevar. A ramas doar asa, ca un obicei, fara acoperire in credinta si in faptele credintei, fara efecte concrete in viata si in inima lor.
E neamul nostru ortodox in primejdia de a-si pierde credinta si identitatea, ba chiar, cum zic unii, de “a iesi din istorie”?
Pai ce este un neam? Neamul este legatura celor din trecut, prezent si viitor. Fiecare natiune este asezata de catre Dumnezeu si, cum spune legenda, fiecare neam si-a luat partea de pamant care i-a fost data. Ca de obicei, romanul a venit ceva mai la urma sa se plangã la Sf. Petru ca a ramas fara loc de asezare; si atunci Dumnezeu i-a dat gradina Sa cea mare, ca de aceea am fost si suntem o tara ravnita de toti. Si ne-am obisnuit sa traim simplu, infratiti cu tot ce ne inconjoara, din frumusetea si din bogatia ei fireasca. Dar vremurile se schimba, vin ispitele, vin provocarile... Neam de pastori si de agricultori, romanul nu este facut sa invarta surubul in fabrica, sa indoaie metalele in ateliere. Profilul sau s-a deformat treptat, iar acum romanul nici agricultor nu mai este, nici pastor, dar nici industrias, nici negustor. E mai degraba ca un om lepadat de soarta, ajuns mana ieftina de munca, sluga pe la bogatii lumii, adeseori instrainat de sine si de ai lui. Vedeti, aici e problema, aici se pierde legatura de neam. Un neam trebuie sa existe intr-o continuitate, intr-o unitate, sa fie legat de o iubire, sa fie luminat de o credinta. Noi stam tot mai prost si cu traditia, si cu unitatea, si cu iubirea, si cu credinta. Ne paste uitarea, ne paste dihonia, ne paste sminteala, ne paste deznadejdea. De aceea, trebuie rugaciune multa, trebuie redescoperita cu adevarat viata intru Hristos, ca in El e si Unitate, si Dragoste, si Adevar. Altminteri – vai si de neamul acesta!
Deci suntem un neam care s-a imbolnavit si are nevoie urgenta de vindecare, dar nu pe cai materiale, ci pe cai duhovnicesti?
Da, cam asa este. E ca o boala sau ca o ratacire. Am mai spus-o si altadata: stiti cu ce seamana astazi poporul roman? Seamana cu poporul evreu in cei 40 de ani de ratacire prin pustie, cand a iesit din robia egipteana si s-a indreptat catre Pamantul Fagaduintei. Prin ce n-a trecut bietul nostru popor in ultima suta de ani? A trecut prin toate primejdiile, persecutiile si nenorocirile, incepand din 1917, cu revolutia bolsevica din Rusia invecinata, cu amandoua razboaiele mondiale, cu tot calvarul comunist si neocomunist! Nu numai noi, ci intreg Rasaritul acesta ortodox, cei 36 de milioane de ucenici ai crestinismului din Balcani si intreaga Rusie sunt poporul evreu in cei 40 de ani de ratacire prin pustie. Sunt acum vremuri de mare zbucium, in cautarea unei reasezari. Ne apasa saracia, foametea, plecarea tinerilor, pribegi dupa o bucata de paine, ba chiar a intelectualilor nostri, expusi la cele mai umilitoare ascultari si munci pentru un ban pe care sa-l aduca acasa, ca sa-si poata hrani copiii. Ei bine, romanii acestia care plang dupa mamele lor de-acasa, care nu mai au o sarbatoare, nu mai au o duminica, sunt robii tuturor injosirilor si necredintelor, ai tuturor paganismelor turcesti si arabe. Nu vedeti ca am ajuns cersetori ai Europei si ai lumii intregi? Cu atata framantare, umilinta si durere, cum sa nu-ti vina in minte comparatia aceasta, cu poporul iudeu ratacind dupa Tara Fagaduintei? Dar in Tara Fagaduintei bagati de seama ca n-au intrat decat cei nascuti si crescuti sub semnul libertatii, care isi lasasera toate amintirile in urma, in casa robiei. La fel si astazi, doar cei care isi vor lasa toate amintirile din perioada comunista in urma, doar aceia vor trece in noua „Tara a Fagaduintei”, doar aceia se vor salva cu adevarat, cand va voi si va da Dumnezeu. Cat va dura starea aceasta de acum, nu stiu sa spun; Dumnezeu stie. Ma tem insa ca atat cat a durat stricaciunea, tot cam atat va dura si refacerea noastra moral-spirituala.
Din pacate, o intreaga civilizatie aproape antihristica se interpune intre noi si orice liman al fagaduintei: nu e mai e un pustiu, ci un balci al desertaciunilor. Chiar sfintia voastra spuneati intr-un alt interviu ca ne confruntam „cu o disparitie totala a vietii spirituale, cu decaderea omului, cu animalizarea lui”. Ca dupa ce a decretat ca „Dumnezeu a murit”, omul contemporan face si el toate eforturile sa se sinucida, cu o inventivitate si cu o incapatanare de-a dreptul diabolice. Mai poti razbi printre atatea rele, cand nici tu nu te simti prea bine?
Poti, putem, daca, intr-adevar, „cu noi este Dumnezeu”. Intr-un fel, stiti ce sunt toate aceste rele? Poate parea paradoxal, dar ele nu sunt altceva decat un medicament foarte bun pentru sanatatea noastra sufleteasca. Cu cat un popor este mai incercat, cu cat este mai expus la impilari si ispitiri de tot felul, cu atat poporul acela are sansa de a fi mai intelept si mai destoinic in a invinge iadul. Sa ne rugam la Dumnezeu sa invatam din incercari, sa ne calim in suferinte, caci rabdarea inteleapta si pana la capat este mantuitoare, dupa cuvantul lui Hristos.
Si stapanirilor sa ne supunem?
Da, dar numai pana unde stapanirea nu incalca poruncile lui Dumnezeu. Cum sa va spun mai bine? Ma supun pastorului care intra si iese pe usa, asa zicand. Cat despre cel care intra ca furul pe aiurea, chiar si prin altar, si prin scoala, prin carciumi, prin droguri, prin homosexualitate, prin toate faradelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, nu trebuie si n-am voie sa-l ascult. Noi, care avem raspundere, ce facem? Il lasam pe Hristos ca sa cadem la pace cu Antihristul? Sa nu fie!
In orice caz, trebuie sa fie mult mai greu sa-ti indeplinesti menirea de duhovnic in astfel de vremuri…
Harul duhovnicului este azi puterea de a rezista suvoiului tot mai urias de pacate care vine inspre el prin gurile credinciosilor. Traim adesea experiente cum n-au mai avut oamenii de pana acum. Ca duhovnic si sfatuitor, afli atatea grozavii ca obosesti si risti sa devii intr-un fel insensibil. In ciuda acestora toate, trebuie insa sa-ti pastrezi echilibrul si sa lucrezi asupra oamenilor cu aceeasi puritate a Duhului. Iar Dumnezeu plineste unde tu nu mai prididesti.
Subscribe to:
Posts (Atom)