Un text putin cunoscut semnat de Regina Maria Una dintre inimile care au batut pentru realizarea visului de aur al poporului nostru - Romania Mare - a fost, fara indoiala, cea a Reginei Maria. Daruirea ei pe altarul acestei cauze a intrat in legenda. Textul de mai jos l-am gasit in Arhivele Hoover, din California. Dosarul unui... reprezentant rus, care s-a luptat la Conferinta de Pace de la Paris sa nu piarda Basarabia. Cum a ajuns la el fila originala a Reginei Maria este greu de spus. Cert este ca splendida insemnare a Reginei, de pe frontul din Moldova, nu face parte din volumul de amintiri aparut dupa 1989. Editura "Democratia" se va stradui sa faca din el o carte
pentru copii. Oricum, il recomand pentru manualele scolare ca pe o stralucita pagina de istorie.
Eugen Florescu
Trenuri trec, trec. Si povara lor pe care o duc departe, e tineretea tarii noastre, speranta caminurilor. Sunt gramaditi cu miile pe acoperisurile vagoanelor, spanzurati pe margini, atarnati in chip primejdios, dar sunt veseli cu totii. Rad in drum, canta, striga si trenuri trec, trec inainte in fiecare zi. Cu inima grea, cu mainile pline de flori plecam la gara. Am dori sa le spunem cuvinte de care sa-si aduca aminte, sa le spunem tot ce simtim in aceste clipe, dar glasurile lor care se ridica in cor le inabusesc pe ale noastre. Un strigat li se desprinde de pe buze cand ma vad: - ne ducem, plecam cu bucurie, ne ducem la biruinta, ca Tu sa te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor… Acesta e strigatul inimii lor, urarea care o trimit, urarea care o cred, si eu le zambesc imbiindu-i cu flori pe care le strange bratul lor viu. …Si trec… trec inainte…
Intr-o seara, cand soarele se inclina in slava lui luminoasa, poleind cu aur tot ce-i cadea in cale, ajunsei mai tarziu la gara, retinuta cum eram de alte datorii, si trenul, a carui plecare voiam s-o salut, se pusese in miscare. Tinerii soldati se ingramadeau cu veselia lor zgomotoasa in compartimente, avand la chipiu si la tunica flori pe care li le impartisem mai inainte. Chiar si tunurile si caii erau impodobiti de margarete, de flori liliachii de toate nuantele si stralucirea bogata a apusului le sporea frumusetea. Parea ca insusi cerul se incearca sa binecuvanteze plecarea acestor baieti care se duceau atat de bucurosi la moarte. Mahnita de a fi ajuns cu intarziere, ma indreptai grabnic spre vagoanele in miscare. Un strigat izbucni atunci din toate piepturile, fiindca ma recunoscura, si o ploaie de flori cazu la picioarele mele.
Ei si le desprindeau de la tunica, si le smulgeau din capela, de pe tun, aceste flori ce le pastrau ca sa acopere cu ele pe Regina lor, in vreme ce aceeasi urare urca spre cer:
- Dumnezeu sa-Ti ajute s-ajungi Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor…
Si florile imi cadeau in brate, imi cadeau pe mainile care abia le mai puteau tine, se imprastiau pe pamantul ce se acoperea cu purpur. Multa vreme statui nemiscata dupa ce trenul disparuse; o dunga de fum pierduta in zarea portocalie si florile care mi se ofileau la picioare imi mai lamureau doar aceasta plecare. Ma uitam , ca in fata unui mister, la cele doua sine aruncate spre infinit, in departare imbinandu-si drumul lor despartit, si ma intrebam spre ce soarta oare se imbulzeste aceasta tinerete, ma intrebam daca se va izbandi visul lor, daca multi dintr-insii se vor mai intoarce?…
Soarele coborase, fumul se risipise, cantecul soldatilor era o amintire numai… Incetisor m-am pornit spre casa…
II.
Fiecare zi ma duceam intre raniti, treceam din sala in sala. Toti ma voiau intre dansii, fiecare soldat dorea sa vada pe Regina. Niciodata n-am lasat o chemare fara raspuns si cutreieram pretutindeni fara sa ma descurajeze vreo privire, vreo oboseala, vreun drum cat de lung.
Cate odata mi se pare insa ca ratacesc printr-un vis fara sfarsit. Ii vad culcati pat langa pat, ochii lor ma intalnesc, ma urmaresc, ma sorb… N-am stiut niciodata pana astazi ce inseamna sa fii
prada acestor ochi. S-ar parea ca privirile lor imi smulg inima din piept, le simt ca o povara pe care abia mai pot s-o indur. Ma aplec spre fata lor trudita, le strang mainile intinse, mi-asez
degetele pe fruntile arzatoare, le scrutez privirile ce se sting, ascult cuvintele soptite…
Si pretutindeni ma urmareste aceeasi urare:
- Dumnezeu sa-Ti ajute sa te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor… Buze inclestate mi-o spun, glasuri pline de nadejde mi-o striga: Ce inseamna suferinta noastra, daca Tu te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor? Sunt atat de miscatoare aceste cuvinte, cand pornesc de la patul ranitilor care vad in mine implinirea visului pentru care isi dau viata.
Ma simt asa de mica, asa de umilita in fata rabdarii lor stoice, ochii mi se umplu de lacrimi si imi dau seama ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu pentru maretia acestei credinte. De ce sa fiu eu cea aleasa ca sa infatiseze un ideal, de ce sa fiu eu acest simbol? Ce drept am oare sa stau deasupra lor si sa dobandesc slava cu pretul sangelui? Si astfel trec inainte, cu mai multa duiosie de la un pat la altul…
*
Aceasta intr-o vreme cand speranta canta in fiecare suflet, cand entuziasmul dintai facea sa bata inimile la fel, cand credinta biruintelor glorioase ne insenina zilele. Mult mai tarziu insa, in imprejurari cu totul schimbate, in alta parte, mi-au fost rostite aceleasi cuvinte de catre un om care nu putea sa-mi vada fata in dimineata aceea cand, dupa ce suferise o trepanatie, zacea cu capul infasurat in panze insangerate. Cineva ii spusese ca Regina e alaturi, ca venise sa-l vada, sa intrebe de rana lui, sa incerce sa-i ajute de era nevoie. El intinse mana, o mana pe care am apucat-o intr-a mea, soptindu-i cuvinte de mangaiere, aplecata asupra buzelor care murmurau ceva ce nu intelegeam. Omul nu avea nici fata, nici privire, acoperit cum era de panzele patate de sange. Atunci, ca foarte de departe, venira cuvintele, aceleasi cuvinte:
Dumnezeu sa Te apere si sa Te tie, ca sa ajungi Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor…
Mi s-a parut in aceasta clipa ca ceva minunat coborase deodata in inima mea zdrobita, ceva sfant si grozav, ceva care era mai mult decat puteam indura… In vremurile de nadejde, urarea aceasta era fara indoiala atingatoare, dar acum imi parea mare si sfanta, caci se rostea intr-o clipa cand cel mai intunecos dezastru ne coplesise tara, cand armatele noastre se retrageau pas cu pas in fata suvoiului dusmanilor nostri…
Si acolo, in odaia suferintei, gura aceasta pe moarte spunea nadejdea de care toti se agatau, visul, visul de aur pe care cu toate jertfele, mizeria si moartea, totusi, intr-o zi, trebuie sa-l izbandim. Nu era decat unul dintre cei multi, un glas din necunoscut, un martir fara nume, dar vorbele lui gasira drumul inimii mele. Si aplecata asupra-i, punandu-mi lin mana pe legaturile inrosite, m-
am rugat lui Dumnezeu sa-i asculte dorinta, m-am rugat ca sangele atator umili eroi sa nu se risipeasca in zadar, m-am rugat ca in ziua ori ceasul cand izbavirea cea mare va veni, un ecou al cantecelor de biruinta sa ajunga si pana la acest anonim, dincolo de marea Umbra in care se cufunda, sa ajunga, pentru ca dincolo de groapa, sa ia parte la o glorie pe care ochii lui, inca vii, nu mai puteau s-o vada...
publicat cu bunavoinata d-lui Vessa Bolduro
pentru copii. Oricum, il recomand pentru manualele scolare ca pe o stralucita pagina de istorie.
Eugen Florescu
Trenuri trec, trec. Si povara lor pe care o duc departe, e tineretea tarii noastre, speranta caminurilor. Sunt gramaditi cu miile pe acoperisurile vagoanelor, spanzurati pe margini, atarnati in chip primejdios, dar sunt veseli cu totii. Rad in drum, canta, striga si trenuri trec, trec inainte in fiecare zi. Cu inima grea, cu mainile pline de flori plecam la gara. Am dori sa le spunem cuvinte de care sa-si aduca aminte, sa le spunem tot ce simtim in aceste clipe, dar glasurile lor care se ridica in cor le inabusesc pe ale noastre. Un strigat li se desprinde de pe buze cand ma vad: - ne ducem, plecam cu bucurie, ne ducem la biruinta, ca Tu sa te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor… Acesta e strigatul inimii lor, urarea care o trimit, urarea care o cred, si eu le zambesc imbiindu-i cu flori pe care le strange bratul lor viu. …Si trec… trec inainte…
Intr-o seara, cand soarele se inclina in slava lui luminoasa, poleind cu aur tot ce-i cadea in cale, ajunsei mai tarziu la gara, retinuta cum eram de alte datorii, si trenul, a carui plecare voiam s-o salut, se pusese in miscare. Tinerii soldati se ingramadeau cu veselia lor zgomotoasa in compartimente, avand la chipiu si la tunica flori pe care li le impartisem mai inainte. Chiar si tunurile si caii erau impodobiti de margarete, de flori liliachii de toate nuantele si stralucirea bogata a apusului le sporea frumusetea. Parea ca insusi cerul se incearca sa binecuvanteze plecarea acestor baieti care se duceau atat de bucurosi la moarte. Mahnita de a fi ajuns cu intarziere, ma indreptai grabnic spre vagoanele in miscare. Un strigat izbucni atunci din toate piepturile, fiindca ma recunoscura, si o ploaie de flori cazu la picioarele mele.
Ei si le desprindeau de la tunica, si le smulgeau din capela, de pe tun, aceste flori ce le pastrau ca sa acopere cu ele pe Regina lor, in vreme ce aceeasi urare urca spre cer:
- Dumnezeu sa-Ti ajute s-ajungi Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor…
Si florile imi cadeau in brate, imi cadeau pe mainile care abia le mai puteau tine, se imprastiau pe pamantul ce se acoperea cu purpur. Multa vreme statui nemiscata dupa ce trenul disparuse; o dunga de fum pierduta in zarea portocalie si florile care mi se ofileau la picioare imi mai lamureau doar aceasta plecare. Ma uitam , ca in fata unui mister, la cele doua sine aruncate spre infinit, in departare imbinandu-si drumul lor despartit, si ma intrebam spre ce soarta oare se imbulzeste aceasta tinerete, ma intrebam daca se va izbandi visul lor, daca multi dintr-insii se vor mai intoarce?…
Soarele coborase, fumul se risipise, cantecul soldatilor era o amintire numai… Incetisor m-am pornit spre casa…
II.
Fiecare zi ma duceam intre raniti, treceam din sala in sala. Toti ma voiau intre dansii, fiecare soldat dorea sa vada pe Regina. Niciodata n-am lasat o chemare fara raspuns si cutreieram pretutindeni fara sa ma descurajeze vreo privire, vreo oboseala, vreun drum cat de lung.
Cate odata mi se pare insa ca ratacesc printr-un vis fara sfarsit. Ii vad culcati pat langa pat, ochii lor ma intalnesc, ma urmaresc, ma sorb… N-am stiut niciodata pana astazi ce inseamna sa fii
prada acestor ochi. S-ar parea ca privirile lor imi smulg inima din piept, le simt ca o povara pe care abia mai pot s-o indur. Ma aplec spre fata lor trudita, le strang mainile intinse, mi-asez
degetele pe fruntile arzatoare, le scrutez privirile ce se sting, ascult cuvintele soptite…
Si pretutindeni ma urmareste aceeasi urare:
- Dumnezeu sa-Ti ajute sa te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor… Buze inclestate mi-o spun, glasuri pline de nadejde mi-o striga: Ce inseamna suferinta noastra, daca Tu te faci Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor? Sunt atat de miscatoare aceste cuvinte, cand pornesc de la patul ranitilor care vad in mine implinirea visului pentru care isi dau viata.
Ma simt asa de mica, asa de umilita in fata rabdarii lor stoice, ochii mi se umplu de lacrimi si imi dau seama ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu pentru maretia acestei credinte. De ce sa fiu eu cea aleasa ca sa infatiseze un ideal, de ce sa fiu eu acest simbol? Ce drept am oare sa stau deasupra lor si sa dobandesc slava cu pretul sangelui? Si astfel trec inainte, cu mai multa duiosie de la un pat la altul…
*
Aceasta intr-o vreme cand speranta canta in fiecare suflet, cand entuziasmul dintai facea sa bata inimile la fel, cand credinta biruintelor glorioase ne insenina zilele. Mult mai tarziu insa, in imprejurari cu totul schimbate, in alta parte, mi-au fost rostite aceleasi cuvinte de catre un om care nu putea sa-mi vada fata in dimineata aceea cand, dupa ce suferise o trepanatie, zacea cu capul infasurat in panze insangerate. Cineva ii spusese ca Regina e alaturi, ca venise sa-l vada, sa intrebe de rana lui, sa incerce sa-i ajute de era nevoie. El intinse mana, o mana pe care am apucat-o intr-a mea, soptindu-i cuvinte de mangaiere, aplecata asupra buzelor care murmurau ceva ce nu intelegeam. Omul nu avea nici fata, nici privire, acoperit cum era de panzele patate de sange. Atunci, ca foarte de departe, venira cuvintele, aceleasi cuvinte:
Dumnezeu sa Te apere si sa Te tie, ca sa ajungi Imparateasa, Imparateasa tuturor Romanilor…
Mi s-a parut in aceasta clipa ca ceva minunat coborase deodata in inima mea zdrobita, ceva sfant si grozav, ceva care era mai mult decat puteam indura… In vremurile de nadejde, urarea aceasta era fara indoiala atingatoare, dar acum imi parea mare si sfanta, caci se rostea intr-o clipa cand cel mai intunecos dezastru ne coplesise tara, cand armatele noastre se retrageau pas cu pas in fata suvoiului dusmanilor nostri…
Si acolo, in odaia suferintei, gura aceasta pe moarte spunea nadejdea de care toti se agatau, visul, visul de aur pe care cu toate jertfele, mizeria si moartea, totusi, intr-o zi, trebuie sa-l izbandim. Nu era decat unul dintre cei multi, un glas din necunoscut, un martir fara nume, dar vorbele lui gasira drumul inimii mele. Si aplecata asupra-i, punandu-mi lin mana pe legaturile inrosite, m-
am rugat lui Dumnezeu sa-i asculte dorinta, m-am rugat ca sangele atator umili eroi sa nu se risipeasca in zadar, m-am rugat ca in ziua ori ceasul cand izbavirea cea mare va veni, un ecou al cantecelor de biruinta sa ajunga si pana la acest anonim, dincolo de marea Umbra in care se cufunda, sa ajunga, pentru ca dincolo de groapa, sa ia parte la o glorie pe care ochii lui, inca vii, nu mai puteau s-o vada...
publicat cu bunavoinata d-lui Vessa Bolduro
No comments:
Post a Comment