Prinsi de teama gripei aviare (intelegand astfel pe deplin ingrijorarea din glasul presedintelui Bush atunci cand s-a adresat omenirii de la tribuna Natiunilor Unite si a avertizat asupra pericolului unei pandemii), prinsi de teama cutremurelor care loveau pe rand Noua Zeelanda, Pakistanul, Turcia, Peru si care parca se apropiau, prin Grecia si Bulgaria, tot mai amenintator de noi, prinsi de multe alte temeri regizate intr-o masura mai mica sau mai mare de cine trebuie, era cat pe ce sa pierdem din vedere turneele-maraton a doua doamne importante de la Departamentul de Stat.Karen Huges, subsecretar de stat, responsabila cu imbunatatirea imaginii SUA in strainatate, declara, dupa cinci zile de escale prin Cairo, Riyadh si Ankara, ca intelege mai bine acum sentimentul antiamerican din tarile arabo-musulmane.
Pe de alta parte, secretarul de stat Condoleezza Rice a vizitat timp de sapte zile nordul a ceea ce trebuie sa devina Marele Orient democrat, „atacand“ succesiv Kirghizstanul, Afganistanul, Pakistanul, Kazahstanul, Tadjikistanul, pentru ca, dupa o scurta escala - probabil pentru alimentarea aeronavei - la Paris, sa se intoarca la Moscova iar, in drumul spre casa, sa treaca si pe la Londra pentru un „dejun privat“ cu Tony Blair.
Daca prima dintre doamne s-a putut bucura de un mic succes, intelegand mai bine ceea ce stia deja, cea de-a doua, doamna Rice, nu a reusit sa ralieze Moscova la pozitia Casei Albe in privinta dosarului nuclear iranian. Drept urmare, a doua zi de la sosirea sa la Washington, Donald Rumsfeld ia si el calea aerului, hotarand sa faca prima sa vizita in China de cand este ministru al apararii, adica din 2001 incoace. In ciuda declaratiilor oficiale oferite ziaristilor ce l-au insotit - administratia americana vrea sa salute, o data oficialul american ajuns la Beijing, afirmarea Chinei ca putere economica -, pe agenda deplasarii a figurat cu siguranta la loc de cinste acelasi controversat dosar nuclear iranian. In fapt, Casa Alba doreste ca Rusia si China sa nu faca uz de dreptul de veto in dosarul pe care SUA il vor inainta Consiliului de Securitate al ONU, pentru a acuza Iranul si pentru a putea trece astfel la faza a doua a sanctiunilor - probabil militare. Realitatea irakiana face ca, cel putin pentru moment, administratia americana sa nu-si mai poata permite sa eludeze din nou Consiliul de Securitate. Mai ales ca, la presedintia acestuia, s-a aflat tocmai Romania!
Si daca, in timp ce Donald Rumsfeld era la Beijing, presedintele nostru, Traian Basescu, decide sa ia si el calea aerului, plecand spre unul dintre vecinii Chinei, Coreea de Sud, nu ar fi exclus ca administratia romana sa dea astfel un semn de revenire, o data cu criza iraniana, la vocatia pe care si-a mai manifestat-o pe vremea lui Nicolae Ceausescu, si anume aceea de mediator, dar si de actor in rezolvarea diferendelor de pe scena internationala. Dovada stau soldatii romani prezenti in Irak si Afganistan.
Incurajat si de declaratia ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, potrivit caruia Teheranul are dreptul sa procedeze la imbogatirea uraniului, Iranul si-a reinnoit refuzul de a suspenda activitatile la centrala nucleara de la Ispahan, in vreme ce aeronavele oficiale brazdau in zig-zag diplomatic cerul lumii.
Leagan al civilizatiei universale, cu o istorie multimilenara, Iranul este un paradox geopolitic si o enigma politica. Situat la intersectia lumilor araba, turca, indiana si rusa, teritoriul iranian - zona de contacte si de comunicatii - a ramas un „spatiu al singularitatii“, o societate umana insulara ce se distinge profund de vecinii sai. Pamant al islamului, Iranul este unicul stat siit din lumea musulmana. Mare producator de petrol, e singura tara ce are acces la doua resurse energetice deodata - la cele din Golfului Persic si din bazinul petrolier al Marii Caspice. Este prima natiune din Orientul Mijlociu ce a facut doua revolutii la inceput de secol XX, dintre care una islamica.
Daca, la inceputul anilor ‘80, Iranul era o teocratie in mainile unui cler avid de putere, acum „la guvernare“ se afla principiul apararii identitatii nationale. Teheranul contemporan noua inregistreaza o crestere economica stabila, in jur de 6% pe an, s-a conectat la internet, a permis tinerilor sa studieze in Occident si, conform unor marturii, tolereaza chiar o atitudine proamericana in randurile unei fractiuni din populatia sa. Cu certitudine poporul nu e in fapt atat de antiamerican cum il prezinta mass-media internationale, ci isi construieste o democratie conforma culturii si civilizatiei sale, dar si cerintelor lumii globaliste a secolului 21.
La alegerile din vara acestui an s-au prezentat in fata votantilor mai multi candidati, s-au facut vizibile partide politice cu o prezenta mai galagioasa sau mai discreta in societate, cu orientari si de dreapta, si de stanga. Candidatii la functia suprema in stat au avut nevoie de prezenta la urne a iranienilor pentru a fi alesi.
Ca si in democratiile occidentale, si in Iran se impun restrictii candidatilor pentru a participa la viata publica. Consiliul Gardienilor Revolutiei este astfel omologul institutional al oricarei curti constitutionale europene: el garanteaza ca dezbaterile politice au loc sub controlul statului. Principiile democratiilor liberale din Occident rimeaza pe pamant iranian cu fundamentele Republicii Islamice.
Daca popoare cu contributii majore la civilizatia umana precum israelienii, rusii, francezii - nemaivorbind de americani - sunt detinatoare ale armei nucleare, de ce n-ar avea dreptul si iranienii sa o aiba? Intrebarea e alta: de ce vor sa o produca acum? O posibila explicatie ar putea fi „singularitatea“ acestui popor si de aici nevoia de a se asigura in fata riscurilor in cazul unei agresiuni armate din exterior. Iranienii nu pot da uitarii traumatismele lasate de cei opt ani de razboi cu Irakul lui Saddam Hussein si nici victimele provocate de gazele toxice utilizate in lupta, cu complicitatea Occidentului.
Democratia liberala pe cale a fi implementata astazi in Afganistan si Irak se dovedeste a nu fi idealul de urmat, idealul potrivit lumii musulmane, iar existenta insasi a unei tari precum Iranul - putere de necontestat - reprezinta o amenintare permanenta la adresa succesului scontat al acesteia.
Paradoxal, din asa-zisul conflict diplomatic planetar generat de dosarul nuclear iranian, Teheranul nu are decat de castigat. Astazi iranienii au o voce ascultata cu seriozitate si teama. De aceea nici nu mai au nevoie de bomba nucleara pentru a-si consolida pozitia de putere regionala!
Marian Oprea, Lumea Magazin
No comments:
Post a Comment