Autorul cărţii "The Long Emergency "
Materiale audio găsiţi pe: http://www.petrocollapse.org
Acum, la sfârşitul anului 2005, eşecul nostru de a face faţă ca o societate organizată problemelor cu care ne confruntăm este un lucru uimitor. Niciodată în istoria Americii, publicul şi politicienii nu au arătat o asemenea lipsă de înţelegere, sau măcar de interes, pentru aceste circumstanţe care vor schimba pentru totdeauna vieţile noastre.
Chiar şi cea mai mare convulsie din experienţa noastră naţională, Războiul civil, a fost precedată de ani de dialog, sau chiar de acţiune. Dar în 2005, abia avem suficiente discuţii despre ceea ce se întâmplă cât să considerăm subiectul "peak oil" drept un fapt divers. Suntem prea ocupaţi să-i urmărim pe Michael Jackson şi pe Paris Hilton, sau clasamentele de Nascar, sau exhibiţiile lui Donald Trump. Suntem absorbiţi în spectacolele naţionale "cu monştri" (freak show) atunci când nu urmărim ce se mai întâmplă prin sport. Incapacitatea noastră de a acorda atenţie lucrurilor cu adevărat importante este fără precedent, aproape supranaturală.
Acesta e cazul şi la nivelele presupuse mai înalte ale societăţii. Secţiunea de ştiri a ultimului număr al revistei "New York Times" nu conţine nici un articol despre petrol sau despre benzină - şi asta la o săptămână după ce uraganul Rita a distrus sau a afectat sute de utilaje de extracţie şi platforme de producţie din Golful Mexic - ceea ce orice persoană cu capul pe umeri poate înţelege că va duce la o iarnă grea în care mulţi americani abia îşi vor permite să se încălzească - iar informaţia despre pagubele din Golful Mexic abia s-au făcut auzite.
Ce este important?
Am intrat într-o criză energetică planetară permanentă. Consecinţele sunt imense. S-ar putea să fim desfiinţaţi ca societate organizată.
Ne confruntăm cu o criză financiară, care va fi o consecinţă a crizei energetice, la fel ca şi prăbuşirea standardelor, valorilor şi comportamentului financiar.
Ne confruntăm cu o criză în modul nostru de viaţă; infrastructura suburbiei va deveni, fără speranţă, imposibil de susţinut. Cu ce vom umple rezervoarele de benzină pentru a putea parcurge zilnic distanţe de zeci de kilometri? Cum vom putea încălzi casele de 500 de metri pătraţi în care locuim? Cu ce vom alimenta parcul de autobuze şcolare? Cu ce vom încălzi şcolile?
Ce se va întâmpla cu economia care depinde de utopia petrolului ieftin - construcţia a noi şi noi McCase, WalMart-uri, parcări şi restaurante Pizza Hut? În ultimele 30 de zile, în timp ce preţurile la benzină au depăşit 80 cenţi pe litru, americanii încep să se hotărască să nu mai cumpere noile case din "Partridge Acres", la 55 kilometri de Dallas (sau de Minneapolis, sau Denver, sau Boston). Aceste alegeri individuale se vor cumula, iar sectoarele economice dependente de această activitate vor avea mari probleme. Construcţia de case a devenit practic toată economia noastră. Daţi-o la o parte şi ceea ce va rămâne nu e mare lucru: coafură, pui fripţi şi chirurgie pe cord deschis.
Şi, desigur, în timp ce industria de construcţii se restrânge, magica maşinărie a ipotecilor care învârte credite cu valori halucinante, care înseamnă tot atâtea datorii, va înceta să mai ruleze. Vom face faţă unei serii de rupturi ramificate, înspăimântătoare faţă de "afacerile obişnuite" şi nu suntem pregătiţi pentru aceasta. Nu vorbim despre aceste probleme în forumurile tradiţionale - ci doar în sălbăticia internetului.
Mai mult, facem faţă unei crize a gândirii limpezi ceea ce ne va conduce la crize viitoare ale autorităţii şi legitimităţii - a încrederii în cine va putea susţine acestui proiect de civilizaţie.
Americanii au fost odată un popor brav şi încrezător în viitor, vrând să facă faţă faptelor, dornic să muncească din greu, interesat să cunoască şi să contribuie la binele comun, nedându-se înapoi din faţa alegerilor dificile. Dar acum am devenit o ţară de clovni graşi şi de plângăcioşi, care se tem de adevăr, indiferenţi la binele comun, e greu de spus că am mai avea o cultură comună, egoişti, duşmănoşi, narcisişti care caută orice mijloc posibil de a trăi în afara comunităţii.
Acestea sunt consecinţele unui sistem de valori care pune confortul, avantajul material şi lenea deasupra oricăror alte consideraţii. Însă aceste valori nu pot ţine la un loc o civilizaţie. Am renunţat la toate celelalte valori după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Victoria noastră în război am folosit-o ca scuză pentru a renunţa la datoriile, obligaţiile şi responsabilităţile noastre colective.
Acesta este motivul pentru care ne referim la noi înşine drept consumatori. Aşa ne spunem la TV, în ziare ba chiar în actele legislative. Consumatori. Ce etichetă degradantă pentru oameni care se considerau odată cetăţeni! Consumatorii nu au datorii, obligaţii sau responsabilităţi pentru nimic altceva decât propriile lor dorinţe de a mânca mai multe chips-uri şi a bea mai multă bere.
Gândiţi astfel despre voi înşivă timp de 20 sau 30 de ani, şi astfel spiritul colectiv va fi afectat foarte mult în rău. La fel şi comportamentul nostru. Cei mai mari pierzători vor fi generaţiile de oameni care ne vor urma, deoarece în metamorfozarea noastră în consumatori, preocupaţi doar de bunuri materiale, am renunţat la binele comun, ceea ce înseamnă că am renunţat la un viitor şi la oamenii care se vor trezi în el.
Există şi alte obstacole în mentalul nostru colectiv care împiedică o discuţie publică despre evenimentele cu care ne confruntăm şi la care fac referire în cartea mea "the Long Emergency". Ele pot fi descrise cu precizie.
Deoarece crearea suburbiei reprezintă cea mai mare alocare greşită de resurse din istoria lumii, ea a atras după sine o puternică psihologie a investiţiei iniţiale - ceea ce înseamnă că, odată ce am pus atât de mult din avuţia colectivă într-o infrastructură a vieţii de zi cu zi, nu ne putem imagina să o schimbăm, sau să o reformăm, cu atât mai puţin să o părăsim. Psihologia "investiţiei iniţiale" este exact ceea ce face ca acest mod de viaţă să-l considerăm "nenegociabil" (NT: după cum spunea şi preşedintele G.W.Bush).
Alt obstacol în calea unei gândiri limpede este ceea ce prefer să numesc las-vegas-izarea mentalităţii americane. Esenţa jocurilor de noroc se bazează pe credinţa că este posibil să obţii ceva din nimic. Psihologia câştigurilor uşoare. Această idee a părăsit cazinourile şi loteriile şi s-a insinuat în fiecare colţ al vieţii noastre. Această idee se regăseşte în împrumuturile de 250.000 de dolari acordate fără nici o garanţie. De asemenea în inflaţia colegiilor "selecte" în care fiecare student ia note de 9 sau de 10, indiferent de cunoştiinţele lor. Aceiaşi idee apare şi în videoclipurile muzicale în care tineri negri îşi expun ceasurile de 10.000 de dolari cumpărate din banii câştigaţi pentru producerea unor versuri stupide despre viaţa de cartier - cât şi în tabuurile care ne împiedică să discutăm acest subiect. În fine, ideea este cuprinsă în adeziunea la un mod de viaţă presupus nenegociabil, bazat pe petrolul ieftin.
Ideea că este posibil să obţii ceva degeaba este în floare şi printre cei care cred că putem susţine sistemul actual de transport cu biodiesel sau cu energie solară.Oamenii care cred că este posibil să obţii ceva gratis au probleme să trăiască într-o adevărată comunitate.
Asta este adevărat şi pentru o doamnă bine intenţionată din cartierul meu care îşi conduce jeep-ul Ford Expedition pe care a lipit afişe cu "Războiul nu este soluţia". Adevărul este că, pentru ea, Războiul este Soluţia! Va trebui să se obişnuiască cu acest gând şi să se pregătească sufleteşte să-şi trimită copii să moară în Asia.
Las Vegas-izarea minţii americane este o idee dăunătoare în sine, dar ea e agravată de o altă probleme mentală pe care eu o numesc "sindromul Jiminy Cricket". " Jiminy Cricket" era micuţul prieten al lui Pinocchio din filmul de animaţie al lui Walt Disney. Ideea e că, atunci când te rogi la o stea visurile vor deveni realitate. Este un sentiment drăguţ pentru copii, poate, dar cu totul nepotrivit pentru nişte adulţi care trăiesc într-o comunitate, mai ales în vremuri grele.
Ideea că, dacă te rogi la o stea visurile ţi se vor îndeplini, este un efect evident al filmele şi reclamelor pe care le vedem zilnic, al faptului că trăim într-o lume a ficţiunilor. Problema e că, criza energetică globală nu e o ficţiune, şi nu putem să o rezolvăm pretinzând că nu există. Adulţii nu-şi pot permite să gândească copilăreşte, oricât de confortabil ar fi.
Combinaţi credinţa că e posibil să obţii ceva din nimic, cu aceea că e suficient să te rogi la o stea pentru ca visele să ţi se îndeplinească şi cu psihologia a "investiţiei iniţiale" şi veţi obţine o reţetă ideală pentru o autoiluzionare colectivă. Pe măsură ce societatea noastră este supusă la un stress sporit, vom vedea o sporire a acestui mod de gândire, odată ce oamenii îngrijoraţi se retrag în lumea propriilor ficţiuni.
Apărarea disperată a modului nostru de viaţă, presupus nenegociabil, va duce la acţiuni politice fără precedent în această ţară. Un public furios şi protestatar va aduce la putere maniaci politici care să le păstreze utopia societăţii motorizate - chiar dacă realitatea e împotrivă. Vom avea, în viitor, conducători mult mai periculoşi decât George W. Bush. (NT: Poate Arnold Schwarzenegger ?)
Există teama că nu vom reuşi să rezolvăm această criză. Viitorul va produce cu siguranţă mulţi pierzători: oameni care îşi vor pierde slujbele, veniturile, proprietăţile - şi pe care nu le vor recupera niciodată. Oameni care îşi vor pierde poziţia socială, avantajele, puterea. Oameni care îşi vor pierde sănătate şi chiar viaţa.
Nu există nici o soluţie miraculoasă la ceea ce ne aşteaptă, dar există câteva răspunsuri inteligente pe care le puteam lua ca indivizi sau în mod colectiv. Va trebui sa facem ceea ce condiţiile ne impun. Vom face faţă necesităţii de a reduce, restructura şi reorganiza activităţile fundamentale ale vieţii de zi cu zi: modul în care producem mâncarea, modul cum e condus comerţul şi fabricarea lucrurilor de care avem nevoie; modul cum ne educăm copii; mărimea, forma şi dimensiunea satelor şi oraşelor. Aceste sarcini sunt imense. Cum vom putea să le îndeplinim?
Am o propunere. Să începem cu un proiect realist pe care îl putem îndeplini, şi încă destul de repede, şi care va constitui o mare schimbare în bine. Să începem să reconstruim sistemul de căi ferate pentru pasageri în ţara noastră. Nimic altceva din cea am putea face nu va avea un impact atât de substanţial asupra consumului de petrol. La ora actuală, avem un sistem de căi ferate de care până şi bulgarii s-ar ruşina!
Faptul că nu discutăm nimic despre asta arată cât de neserioşi suntem - şi mai ales cât de neserios e partidul democrat. Eu sunt un membru al acestui partid. Ce poziţie are partidul meu asupra acestei chestiuni? Ce a spus despre asta John Kerry? Sau Hillary Clinton şi Charles Schumer? Trebuie să cerem ca partidele politice să devină serioase în privinţa reconstrucţiei transportului feroviar în America - şi asta nu luna viitoare sau anul viitorul, ci chiar de mâine dimineaţă când răsare Soarele!
Orice persoană sau grup de persoane care au probleme trebuie să înceapă de undeva. Trebuie să facă un pas care să le arate că nu sunt fără spăranţă, că sunt capabili să realizeze ceva, iar realizarea acelui prim lucru va da încrederea necesară pentru a trece la pasul următor. Acesta e modul în care oamenii se pot salva, modul prin care se pot reconecta la realitate.
Odată am fost un astfel de popor. Am fost curajoşi, plini de resurse, generoşi şi cu respectul muncii. Ultimul lucru în care am fi crezut era acela că e posibil să obţii ceva degeaba, că putem fi ataşaţi unui mod particular de viaţă, fără legătură cu alegerile pe care le facem. Putem recupera acele elemente părăsite ale caracterului nostru colectiv. Putem fi ghidaţi, după cum spunea Abraham Lincoln, de îngerii noştri păzitori.
Trăim într-o ţară frumoasă cu sate şi oraşe pline de viaţă, cu terenuri agricole productive, şi am putea avea suficiente satisfacţii fără să ne căutăm refugiul în lumi ficţionale. Când dorim să realizăm ceva, va trebui să ne punem pe treabă, nu să ne rugăm la o stea. Să reînvăţăm diferenţa dintre dorinţă şi faptă - ceea ce probabil este cel mai important lucru pe care un adult în poate şti.
Sper să redevenim un astfel de popor. Conferinţa de azi este un bun început.
SFÂRŞIT
Saptamana trecuta, regele naiului Gheorghe Zamfir s–a aflat la Chisinau, la invitatia poetului Grigore Vieru. Cu acest prilej Gheorghe Zamfir a mers sa–si vada terenul de 1100 de metri, din centrul capitalei, al carui proprietar este din 1990. Locul destinat constructiei unei scoli de nai pentru copiii superdotati, al carui fondator urma sa devina Zamfir, a fost vandut in 2004, fara a fi intrebat detinatorul legitim al terenului. Maestrul ne–a declarat ca va actiona in judecata Primaria Chisinau, iar daca nu va obtine castig de cauza, va apela la CEDO si la ONU.